De-a amănuntul Îmi dau seama acum, când m-am uitat ce dată e, că exact pe 17 septembrie, anul trecut, am plecat de acasă. Îmi ziceam că vacanţa de vară, dacă n-o dura exact trei luni, măcar două să mi le petrec acasă. Dar am plecat cu o zi mai înainte. Şi-aveau să fie două, dar n-a fost. Ce detaliu! - vei zice tu. Inutil pentru tine. Dar mie îmi plac detaliile. Mie îmi plac toate lucrurile care nu interesează pe nimeni. 
Învăţat/dezvăţat
M-a întrebat multă lume dacă-s gata să plec. Nu, nu eram. N-am avut timp să conştientizez că voi pleca din nou. Sau, de fapt, eram conştientă că nu e chiar atât de mult două-trei luni până când o să-i revăd pe-ai mei. Îi ziceam lui A că abia în momentul în care o să urc în microbuz şi o să-mi iau rămas bun de la mama, o să-mi dau seama că pân-aici a fost. Ştiam că o furtună brusc o să pornească în mine şi fulgerul o să-mi cadă direct acolo unde doare mai mult. În locul acela invizibil, care nu poate fi palpat, dar care e mai puternic decât orice. Şi-a fost. Fata tare din mine pe care am reuşit să o educ timp de un an în Italia, departe de casă, şi-a uitat lecţia. Aşa că mi-au curs câteva lacrimi. 
Exact ca într-un poem vechi de-al meu. Sută de metri
În noaptea dinaintea plecării m-am apucat serios de bagaje. Şi pentru că prea târziu, am stat cu mama până aproape de ora două ca să uscăm hainele pe un cămin electric. Toată vara am obişnuit să mă culc spre dimineaţă, în noaptea aceea, însă, somnul mi-a venit pe la vreo zece. Şi-am renunţat la ideea de a sta de pază. Avea grijă de hainele mele mama, în timp ce eu stăteam pe marginea patului şi mă plângeam că vreau să dorm, mormăind ca un urs cuvinte fără sens. Ea totuşi a avut mai multă răbdare ca mine. (Îmi aminteam cum povestea mama că atunci când tata trebuia să plece pentru prima dată în Cehia, s-a trezit dimineaţă şi-a zis că s-a răzgândit. Îmi venea s-o fac şi eu.) 
Ai copii, dom'le?
Dimineaţa la cinci am scos şi am aranjat din nou tot ce aveam să iau cu mine. Nu sunt obişnuită să plec cu valiza pregătită din prima oară. Trebuie să repet acest proces de cel puţin două-trei ori. Ca să nu uit nimic. Aveam un pachet destul de mare cu medicamente pentru zece luni înainte şi-mi era frică să le pun toate grămăjoară. Le-am împrăştiat prin toate colţişoarele. Chiar şi prin ghete. 
Strategic: na!
Mie mi-au displăcut dintotdeauna nu doar medicii, ci şi vameşii. Ştiu că e treaba lor să o facă, dar pe mine mă deranjează când cineva îmi răscoleşte prin haine şi alte lucruri personale. Şi m-am gândit să-mi aranjez lucrurile mai strategic. Cu gândul că s-ar puteam să-mi deschidă geanta un bărbat, mi-am pus deasupra lenjerie şi alte lucruri mai personale de-ale fetelor. Cred că-i trece pofta. Dar nu m-au verificat. Dacă o făceau, cred că-mi plesnea geanta. Iar dacă nu-mi plesnea, cel puţin nu-mi reuşea să o închid înapoi.
Un fel de bună ziua
La vama românească, cu o mină foarte serioasă, vameşul m-a speriat cu o replică: cred că v-au greşit numele, domnişoară. Dar s-a explicat apoi: cred că era Frumoasa, nu Frumosu. Un bună ziua care îţi face ziua mai plăcută. 
Între două nu te plouă. Şi-ntre doi? După ce-am trecut vama, şoferii mi-au spus că mai au două persoane pe care trebuie să le ia şi, dacă-s tot eu mai micuţă şi subţirică, poate mă aşez în faţă. Şi având eu firea mamei, care nu poate refuza celor care o roagă să-i ajute, m-am mutat, eu - cea care speram că fiecărui pasager îi vor reveni câte două scaune şi că, după doar trei ore de odihnă din ultima noaptea, somnu-mi va fi tare dulce şi lung.

Şi n-am dormit. Când stai în spate te obişnuieşti cu ideea că nu vezi ce e în faţă. Ştii doar că te afli în mişcare. Din moment ce m-am aşezat între cei doi şoferi pe scaunul din faţă, însă, ochii mei au început să urmărească atent mersul lucrurilor. Dacă eram în cotitură abruptă, piciorul meu apăsa pe o frână imaginară. De rând cu şoferul. Dacă încercam să-mi închid ochii pe câteva secunde, serpentinele îmi ziceau: trezeşte-te. Şi mă trezeam. Pe cât e de frumoasă România, dar mai ales zona transilvană, nici nu-i chip să dormi. Prea verde ca să nu o admiri. Mi-a revenit atunci dorinţa de a merge la munte. Poftă neîmplinită încă vara asta. 
Când începuse să se înnopteze îmi puneam la dubii dorinţa de a sta la munte pe timp de noapte. Lumina zilei îi face să pară regi. Nopţile – bestii. 
Diana, adică Frumosu. Nu altfel
Cel mai tânăr dintre şoferi încerca să afle dacă am iubit. Când oboseam să-l ascult îmi puneam căştile în cap şi scăpam de prostia lui. Când i-am zis că da, ca să înceteze, vroia să ştie dacă-s de măritat. Lumea-i de toată. De măritat, Diana asta pe care o ştii, va fi abia după ce îşi va pune în cap coroniţa cu flori de la absolvire şi lumea va putea să-mi zică Doctor în etc. Titlul rămâne pe mai târziu. 
Artemis?
Îi ziceam mamei înainte de a mă porni că o să ajung în Italia şi va începe să plouă. Şi n-am greşit. În România a ploua mult cât am mers. Când am ajuns, în Verona ploua. Dacă va ploua când ajung şi în Praga, chiar o să-mi vină să râd. Coincidenţa asta-i tare amuzantă. O-i fi aducând eu ploaia? 
Patru
P.S. Joi am fost la liceu să-mi văd profesoara de română care mi-a fost şi dirigintă. Dar nu-mi vine să-i zic fostă. Înseamnă mai mult decât atât. Pe masă am găsit o listă cu profesorii din liceu pentru orar. Erau numerotaţi. Am luat-o să văd sub ce număr e ea. Patru. Ziceam eu că tot ce mi se întâmplă în viaţă vine de la patru, nu? 
P.S.S. Abia aştept să văd ce număr va avea apartamentul în care voi sta în Polonia. 
Brescia, septembrie - 17