Atelierul de dimineață l-a desfășurat Artiom. Iar la prezentare a lucrat și după ce noi am mers la somn. Am început, așa cum o făcusem și la atelierul Anei, cu masajul înviorător. Ne-am întors la nouăzeci de grade, am pus mîinile pe spatele vecinului, i-am masat umerii, apoi ne-am întors la cel din stînga și am repetat același lucru. Drăguț, nu? La figurat vorbind, așa se împărtășește dragostea.
Pînă la amiază m-am simțit rău. Am mers la medic să iau o pastilă. Biroul 103. 3+1=4. Ziceam eu că nu-n zadar m-am născut într-o zi de 4. Numărul acestă mă urmărește peste tot.
După amiază a ajuns în sanatoriu doamna Areta Moșu și n-o să exagerez deloc cînd voi spune că e cel mai mare om de cultură pe care l-am întîlnit vreodată. Nu știu dacă mai e cineva la fel de bun ca ea în ceea ce face. La noua întrunire dinaintea chindiilor, am privit un film documentar despre Tabăra Acasă La Noi, apoi ne-a vorbit ea. Pe alocuri prea patetică poate, reușește totuși să trezească de fiecare dată în mine simțirea românească.
Aproape de ora cinei a venit fratele Marianei. Nu ne-am cunoscut personal mai devreme. Îl știam ca pe un băiat care vrea să pară like a boss, iar el mă știa ca pe o fată care în afară de cărți, nu știe nimic despre viață și distracție. Cred că pînă la urmă ne-am înțeles că aparențele înșeală. Mi-a zis că vrea să citească o poezie de-a mea. Am deschis blogul. Moartea e o femeie ca și mine. Cînd a terminat, m-a întrebat ce înseamnă pianul își crapă sutienul. Imaginează-ți cît de frumos sună pianul și-ți vine să zici: ahh! Imaginează-ți că iubita își dezbracă sutienul și-ți vine să zici: ahh! Peste cîteva zile, cînd eram deja acasă, Gheorghe mi-a spus că le-a explicat și prietenilor lui expresia asta, iar prima dată cînd aceștia au zis: și bred, el le-a spus că așa s-a gîndit și el la început, dar are, totuși, sens. Am rîs cu poftă. În a patra zi (și uite că scriam despre cifra patru mai sus, dar abia acum îmi dau seama că luni poartă numărul patru în acest jurnal de Bucurii) am vorbit mult despre dragoste și decepție. Încercam să găsim limita dintre dragoste și obișnuință, iar atunci cînd ni se părea c-o găsim, mă întrebam, de unde știm oare noi că tocmai asta-i dragostea. Poate așa-i zicem noi. Dar cine știe ce-o fi.
Seara, cerul din oftat începu să plouă. Camera noastră și-a dublat numărul oaspeților. Am jucat Crocodil, unii au cîntat, alții au privit pur și simplu. Ploaia creștea, iar eu, știi tu, iubesc ploile. Pe ușa de la balcon am ieșit afară. Și m-a plouat. Și m-am umplut de noroi. Și m-a spălat. Și m-a lăsat fericită. Îmi aminteam doar primul vers din Descîntec de ploaie de Ana Blandiana. Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile. Și era de ajuns.
În această ultimă noapte, lumea a mers la culcare mai devreme. Adică la două. Pentru cine cum. Eu m-am culcat îmbrăcată în tot ce aveam mai gros. Chiar și cu ciorapi. Simțeam încă cum mai plouă peste mine.