Duminică a fost o zi încărcată. După micul dejun am mers să vedem deschiderea Festivalului Internațional de Folclor Meșterul Manole. Am fost nevoiți să mergem cu transportul public. Așa că n-am încăput toți dintr-o dată. Mariana a mers cu primul grup, iar eu am rămas cu al doilea și am ajuns cam tîrziu pentru deschiderea oficială. Am savurat însă din atmosfera folclorică cu mare drag.
Mama prinsese o răceală, iar atunci cînd o prinde o ține bine. Cînd vorbeam cu ea la telefon, aveam o ciudată impresie că plînge.
La întoarcere a fost mai ușor să ajungem la Bucuria. Am servit prînzul și iar am devenit stane de piatră. Așa că am dormit. Îmi amintesc cum jucam în copilărie: Mașina merge, merge.. Stop! Mașinuțele din noi mergeau pînă la amiază. După ce-și împlineau poftele, le mai venea și somnul, iar după cină merge, merge, merge.
Atelierul de duminică a fost prezentat de Ana, alt om frumos, care ne-a vorbit despre liderism. Ce mi-a plăcut mie a fost tactica de început. Ne-a rugat să ne imaginăm că suntem în junglă. Din hîrtia igienică pe care ne-a dat-o trebuia să luăm atît de cît am fi avut nevoie timp de o zi. Fiecare a rupt cît i-a vrut inima. Cei mai vicleni au luat mai puțin, intuiau că nu acesta-i jocul, iar alții, ca și mine, s-au asigurat destul de bine. Cînd toți au terminat aprovizionarea, Ana ne-a zis că urmează ca fiecare dintre noi să spună cîte un lucru despre sine în momentul în care va rupe cîte o bucățică din hîrtia igienică pe care ne-am luat-o. Viclenii n-au spus decît cum îi cheamă. După cină, cînd am ieșit afară, m-am speriat de cîini. Am așteptat să iasă Cezara, ca să merg cu ea. Nu pot să-mi explic de ce cîinii, nu doar cei de la Bucuria, au tentația asta grozavă de a se apropia de mine, cînd eu, de fapt, îi urăsc și ei ar trebui să simtă asta, să latre, nu să se apropie de mine ca de protectorul animalelor. M-am așezat din fugă pe scaunul de pe terasă. Și-mi vine acum să rîd, dar cînd s-au apropiat trei cîini de mine și-am încercat să merg, pentru că altceva n-aveam de făcut, mi-au dat lacrimile. Atunci au înțeles fetele că nu-i de glumit cu mine și că relația mea cu aceste animale e un caz disperat.
Seratele sanatoriului erau pe placul pacienților, adică muzică nu tocmai potrivită pentru noi. Domnii și doamnele, pentru că referindu-mă la această circumstanță, nu pot să le zic decît așa, se pregăteau pentru aceste cîteva ore foarte intens. Parc-ar fi fost nuntași. Mă amuzau. Și pentru că dj-ul era un domn de vreo 45 de ani, cred eu, s-a apropiat și-a zis că dacă vrem, putem să-i aducem ceva mai de-al noastru. I-am adus un stick, am ales trei melodii și ni le-a pus. Dar! Dacă înainte de a începe, toți nuntașii dansau tare vioi, în cîteva secunde, s-au retras pe scaune, ațintindu-și privirile către noi. Și pentru că i-a fost milă dj-ului, dar și nouă, nu glumesc, am dansat la urmă o horă. Ultima.
Dar ziua nu s-a terminat aici. De fapt, dacă e să zicem că era trecut de miezul nopții și am stat pînă aproape de șase, ar trebui să scriu despre asta în ziua a patra. Și pentru că e vorba de noapte, împlinesc totuși circuitul. Am jucat Crocodil. Nu știu de unde i-o fi venit numele. Cineva din băieți spunea că poate pentru faptul că nici el nu vorbește, dar știe să se miște. Jocul consta în faptul că unul din noi trebuia să intepreteze teatral, prin mimici, dar fără să vorbească, un cuvînt anume, ales din timp. Cel care îl ghicea era următorul actor, iar precedentul îi spunea un cuvînt. Abstinență. Bacovia. Orgie. Metaforă. Stereotip. Eurovision. Necesitate. Jack Daniels. Responsabilitate. Solidaritate feminină. Plajă pentru nudiști. BAC 2013. Și multe altele. Ce m-a bucurat pe mine e că am fost atît de bravi, încît niciodată nu ne-am lăsat bătuți. Nici măcar atunci cînd Artiom a încercat mai mult de cinci minute să explice 2013, pentru că așa-i venise Marianei. Unica excepție și unicul cuvînt pe care nu l-am ghicit a fost paradoxul. Și poate că ne-ar fi venit pînă la urmă, dacă Alina, în încercarea de a arăta cuvîntul, nu avea să se dea bătută ea însăși.
Am jucat și mafia. Dar nu m-a impresionat destul de mult. E un joc frumos în care servește spiritul de observație, capacitatea de analiză și, în primul rînd, puterea de a nu te da de gol în cazul în care ai primit cartea care te face mafiot. Așa cum mi s-a întîmplat și mie. În prima joacă, cînd m-au dat afară, pentru că eram suspecta mafioată încă de la început, Artiom mi-a zis că morții nu vorbesc, așa că să nu scot o vorbă. Cîte expresivitate! Și iată un paradox. Eram moartă, dar vie.
Cînd am închis telefonul și i-am zis Marianei noapte bună era 5.36.