DAN VERONA
Cântecul vinovaţilor de iubire
Pe dealuri scrise cu morminte
Veghind ca nişte vechi creneluri,
Prin viţa merelor-cuvinte
O, ce noroc, mai curg cerneluri
De-azur, de lacrimă fierbinte!
Duminica aceasta sfântă
Ni-i dată nouă din vecie
Cu pâinea ruptă în pruncie,
Privighetoare care cântă
Şi blând veşmânt de apă vie.
Copil, bărbat, ori veşnic mire
În inimă, fără de leac
O ducem pururea prin veac
Toţi vinovaţii de iubire.
Scriind pre limba românească
Doar un cuvânt de maica dat
Nu-i mână, fie de-mpărat,
De dor să nu se-mbolnăvească.
Acolo jos aprins de veacuri
Prind miez la focul de sub grai
Asemeni poamelor din rai
Cuvintele ca sfinte leacuri.
E dulce fructul pe o parte
Pe alta-i uneori amar –
Tu să-l primeşti ca pe un dar
Curat şi neatins de moarte.
Cuvintele acestei limbi
Ni-s date singură avere,
Ademenit de-ai fi cu miere
Pentru arginţi să nu le schimbi
Şi mai ales nu risipi
Averea asta cât de mică
Să nu murim cuprinşi de frică
Să ne trezim aşa-ntr-o zi
Că nu mai ştim în care limbă
Să ne rugăm, să creştem fii!
Când vaviloanele îşi plimbă
Prin veacuri pumnul de nisip
Şi roua plânge în cerneală,
Cuprins de spaimă şi sfială
Adu-ţi aminte: tu ai chip!
Mai tare eşti, adu-ţi aminte,
Decât coloana de granit
Căci maica noastră te-a-nvelit
Într-o cămaşă de cuvinte.
Acolo jos, venindu-ţi rândul,
Ai fost ca pâinea frământat
Dintru acelaşi aluat
Din care S-a născut Cuvântul,
Întâiul care ne-a arat
Fiinţa dulce ca pământul.
Şi nici o forţă din iubire
Nu va putea să te desfacă,
În neamul tău vei sta ca-n teacă
O sabie de foc, subţire.
Dar de vei crede că-i povară
Această sfântă legătură
Ca trăsnetul de primăvară
Cuvântul îngheţat pe gură
Te va zvârli din groapă-afară.
Şi nici un bocet nu te va
Spăla de-atâta necredinţă
Chiar dacă maica-n suferinţă
Fiindu-i fiu, te va ierta.
Tu vei pricepe-aceste toate
Când vei simţi în priveghere
Cuvântul, glontele de miere,
Pătruns în carnea ta curată
Şi vrând să-l smulgi fără durere
O, vei vedea că nu se poate
Să-l scoţi de-acolo niciodată.
Copil, bărbat, ori veşnic mire,
O ştim demult, n-avem scăpare:
Ne naştem prin adăugare
La vinovaţii de iubire.
Speranţă dulce este ea,
Această limbă-veşnicie
În care scriem din pruncie
Uşor, de parcă-am lăcrima…
