așa cum am știut
să o iubesc eu pe femeia
din Praga
și nimeni n-a știut să o vadă
în timp ce visează
nici vagabondul zdrențuit,
nici fotograful îmbrăcat doar în șorți negri,
nici străina care a rătăcit toată ziua prin cimitir
sau cîinele legat cu o curea
de poarta de la intrareea n-a trecut niciodată prin poartă
și timpul i-a ajuns să-i privească pe toți
dar nu privește și nu visează culcată
e moartă dar stă în picioare
nu vrea să doarmă ca morții
dar poate că nici nu e
femeia albă din cimitir
e umbra mea pierdută
într-un trecut îndepărtat
picioarele ei
pornite-n ritm latino-american
se țin în vîrful degetelor
ca o balerină în vîrsta a doua
ea are părul scurt,
poartă o rochie lungă
iar mîinile lungi și delicate
zic că o fi cîntat la pian
eu am iubit-o dintotdeauna
fară să știu măcar unde e
are gura deschisă
mereu cîntă
mereu spune un vers
mereu cheamă pe cineva
numai orbii o mai văd
numai surzii o mai aud
numai eu știu să o mai iubesc
pentru că ea,
femeia albă,
nu e decît partea din mine
care nu știe să vorbească
decît prin tăceri
care nu știe să fie viață
decît prin a fi piatră
în cimitirul din Praga