Azi am uitat banii pe care mi-i lăsase mama pentru spital. Și-am zis să nu fiu superstițioasă, așa că m-am întors înapoi să-i iau. Dar a fost mult mai puternică decît mine. 1:0 în favoarea superstiției: durerea de ochi mi-a stricat ziua cînd ea încă nu reușise măcar să înceapă, iar culmea e că nici măcar nu am avut nevoie de banii aceia. Ochii mei de vultur, așa mi-i descria doctorul de fiecare dată cînd îmi mergeam la control, și-au cam pierdut din forță. Eu îi alint cu tot ce-i mai frumos, Murakami, Dostoievski, Allende, Soljenițîn, Llosa... iar ei na!            Cred că felul meu de a citi e însoțit de un obicei cam prost sau cel puțin, dacă nu prost, prea extenuant. Cînd încep o carte, nu mă las de ea nici măcar atunci cînd merg singură pe stradă. E ca și cum aș privi un film. Nu pot să privesc azi 10 minute, mîine 30 și tot așa. L-am început azi - îl privesc de la început pînă la sfîrșit. Așa e treaba și cu cititul. Defectul meu - nerăbdarea. Dacă ceva m-a făcut curioasă și n-am aflat încă suficiente detalii ca să descopăr misterul, nu mă pot opri. Și-aici îmi amintesc de Omul Oaie din Dans, dans, dans, care zicea: să nu te oprești. Omul ăsta, pe cît de real, pe atît de ireal, nu mă lasă în pace. Îmi tot vine în cap. Pot să-l amintesc în orice discuție. Pur și simplu un fenomen.            Cînd m-am întors de la spital, frate-meu dormea încă. La un moment dat a început să rîdă prin somn. Am rîs și eu.