M-am obișnuit deja ca drumul spre casă sau de acasă să dureze de fiecare dată tare mult. Joi la amiază am luat autocarul spre Praga, iar în dimineața următoare, la 5, coboram în stația Florenc. Tata a slăbit. Mă uitam la el și-mi aminteam de pozele din tinerețe, cînd avea vîrsta mea, dar era căsătorit și mai avea și un copil, adică pe mine. Era exact ca în pozele acelea. - Vrei să dormi? Cum să-mi fie mie somn cînd, deși vroiam să ajung mai repede acasă, știam că am în față un oraș care trebuie descoperit.
În Praga...
Am văzut cele mai lungi și abrupte scări rulante care urcă din subteran în oraș de pînă acum. Eu, fiind obosită de atîta drum cu autocarul și mers pe jos prin Praga, îmi alintam picioarele așezîndu-mă pe scări. Ca la mine acasă. Asta am învățat în Italia. Să fac ce-mi place.
Am vizitat Muzeul Kafka. Dimineață, cînd mi-am început excursia prin oraș, am mers mai întîi pe Podul Carol (avea dreptate tata cînd spunea că podurile din Praga sunt mult mai frumoase decît cele din Paris). De acolo, primul lucru care mi-a sărit în față a fost Muzeul Kafka, deși nu era chiar atît de aproape. Am mers numaidecît acolo, dar era închis, așa că am revenit în timpul zilei, cînd muzeul era plin de turiști. Ceea ce m-a surprins cel mai mult au fost statuile din bronz a doi bărbați goi care făceau pipi într-un contur al Cehiei. Am aflat mai tîrziu, citind pe net despre ce ar simboliza cei doi, că există și un număr la care turiștii pot trimite mesaje pe care domnii în cauză să-l scrie în acel contur cu apă, adică făcîndu-și treaba. Autorul acestei lucrări, tot de la Minunăția Sa Google am aflat, e David Cerny. Am descoperit apoi că are o mulțime de alte lucrări la fel de frumoase în Praga. Unele chiar mult mai speciale.Duminică seara am mîncat într-un mic restaurant chinezeasc. Nu pot să zic că mi-a displăcut. Dar ceea ce e de acasă nu e de schimbat. Unica bizarerie pe care am îndrăznit s-o mănînc și mi-a mai și plăcut foarte mult, au fost lăbuțele de broscuță. Dar pe astea le-am mîncat în Italia. (Tot în Italia, am mîncat orez cu sos de căpșuni și sare. Fetelor le-a plăcut. Mie nu.)
Partea veche a orașului seamănă cu Verona, iar eu sunt îndrăgostită de Verona în cel mai propriu sens al acestui cuvînt. E ca și cum ar fi un bărbat. Dacă o fi să-mi înșel iubitul cu cineva, cineva-ul va fi mai întîi Verona. De-asta am îndrăgit și Praga - poduri fascinante, istorie, străzi pavate în piatră, lumini misterioase - exact ca și Verona. Tot în această serie - Verona, Praga - intră și Sibiul, pe care l-am vizitat doi ani în urmă. Tripleți poate.
Locul deosebit care și-a lăsat în mine o amprentă puternică face parte din Vyšehrad. E un cimitir. Iar ceea ce îl face special sunt statuile alese pentru decorarea mormintelor. Vedeți mai jos cîteva.
Poza care urmează, preferata mea, reprezintă pentru mine întreaga atmosferă a orașului.Cred că nu am văzut niciodată o statuie atît de expresivă.
Alte trei locuri frumoase care mi-au plăcut în Praga sunt Casa care dansează, Národní muzeum și Turnul Petrin, așa-zisul turn Eiffel în miniatură.
Casa care dansează are un proiect de construcție tare interesant, aspect de la care îi vine și numele, pentru că îți creează impresia de mișcare. (Că tot îl citesc acum pe Murakami, îmi vine în minte Omul Oaie: Dansează mai departe, fără să te oprești. Nu te întreba de ce, nu te gîndi ce sens are. Dacă începi să te gîndești la lucrurile astea, ți se opresc picioarele.) Cel de-al doilea loc, care aspectual îmi amintește de Piazza delle Erbe din Verona, mi-a zis tata, e locul unde își dau întîlnire mai toți, adică „la cal”. Despre turnul Eiffel al acestui oraș pot să zic doar că e drăguț. Panorama orașului pe care ți-o arată însă, mi s-a părut mult mai frumoasă decît cea a Parisului.
Da, pe lîngă această parte a monedei, există și cea din spate. Iar partea din spate a monedei e aerul și aspectul sovietic care se accentuează tot mai mult pe măsură ce te îndepărtezi de partea istorică a orașului. Cînd ieșeam dimineața, pînă să ajungem în orașul vechi, aveam impresia că m-aș fi aflat în Rusia, Ucraina sau, de ce nu, chiar la noi în țară. Eram obișnuită în Italia să-i recunosc pe-ai noștri de la capătul străzii. Coafură, stil, îmbrăcăminte. În Praga însă, toți cei pe care-i vedeam îmi ziceam că-s de-ai noștri. Nu degeaba am fost frați sovietici.
"Acasă"
Cu o întîrziere de cinci ore, luni seara am ajuns acasă. „Acasă” cel adevărat. (În Italia, dacă nu eram la ore, eram în bibliotecă. Îmi scrie într-o zi vară-mea și mă întreabă ce fac. I-am răspuns: „Închid acum. Vreau să merg acasă.” Și-atunci, n-a! A fost ca și cum mi-ar fi dat o palmă peste față: „Acasă al tău nu e acolo. E aici, în Moldova.” De-atunci am tot încercat să evit cuvîntul „acasă” cînd vroiam să merg ac.. în apartamentul din strada XX Settembre, 37.)