Suntem in plina Saptamana Mondiala a Alaptarii. Din aceasta cauza am fost rugata frumos sa sustin aceasta cauza nobila – alaptatul la san. M-am gandit mult ce as putea scrie pentru a nu ma repeta si pentru a nu intra in clisee si abia azi, intorcanu-ma de la un flash-shopping de pauza de masa, am inteles clar despre ce vreau sa scriu in legatura cu alaptatul.
Mie mi-a placut sa alaptez. Pe langa faptul ca acest act era util pentru copilul meu, eu primeam doza mea de placere de la proces. Nicioadata nu mi-am simtit sanii mai la locul lor decat in acele 18 luni in care am trait dupa formula “cu tita in gura”. Atunci partea corpului meu care ori imi producea discomfort, ori imi da batai de cap, ori devenea tinta unor comentarii pe strada, ori servea de jucarie pentru barbatii vesnic in cautarea traseului de retur spre sanul protector al mamei, si-a capatat soarta pe care o merita de la facerea lumii. Alaptatul m-a readus la sanii mei. M-a impacat cu ei. Le-a dat un rost.
Prima senzatie care imi umple corpul atunci cand ma gandesc la o eventuala sarcina este senzatia pe care ti-o ofera alaptatul. Si privelistea pe care ti-o ofera, de acolo, de la inaltimea ochilor tai de mama. Si linistea. Si fericirea care alearga prin tine in ritmul laptelui care fuge prin canalele lui pentru a se revarsa in mare. In marea care e ascunsa in copilul tau.
Eu nu am trecut prin experienta altei placeri corporale mai mari decat placerea alaptatului. O placere totala. Care nu mai lasa loc de nimic altceva. Nici de ganduri, nici de asteptari, nici de regrete ca s-ar fi putut altfel. Alaptatul este, pentru mine, placerea suprema pe care mi-o poate oferi corpul meu de femeie. Perfecta. Absoluta prin echilibrul ei.
Primele zile de alaptat, sunt, de regula, un calvar. Dar cine a spus ca drumul spre perfectiune e usor?
Filed under: Mix
