(Prefață la cartea  “Dragostea lui Iar” , semnată de Andrei Maftei din Iași)

Nu trebuie decît să fim sinceri  într-un veac  dintr-un mileniu dezbrăcat de odăjdiile Sincerității, și căruia tare îi  mai place să fie pragmatic, adică “Normal”  și pe cale de…dispariție spirituală.

Am, totuși,  încrederea  că Lumea aceasta, prin care ne  e dat să mînjim cu pașii  tainele  scrise  de vînt și cetite  de stelele nopții, dacă n-ar fi avut darul nașterii,  cunoașterii și renașterii  în puținii ei poeți adevărați, de talent indiscutabil,  și-ar fi scris demult testamentul,  mai fiind, abia amintită,  doar în catastiful   Uitărilor  de pretutindeni.

Aflați că domnul Andrei  Maftei  este un asemenea ales Poet!

Un Suflet revărsat într-o mare de cîntece, un  Suflet  înfremătat de  candori!

L-am cunoscut  mai întîi datorită preabunului meu prieten Toni Ursachi, carele mi-a cîntat nopți întregi  versuri  antologice de o exemplară profunzime, scrise și  iscălite  cu migală  de poetul  ieșean, ce l-am întîlnit și aievea de mai multe ori pe malurile celor două Românii.

Întotdeauna  îl  întrebam, parcă probozindu-l, de ce nu-și adună comorile inimii într-o carte?

Răspunsul era că mai este, mai este, mai este…

Răspunsul era  că “a iubi aceasta vine, tare de departe vine…”

Și  anii aveau să vină și să  tot plece în stoluri, spre drumuri fără de-ntoarcere,  lujerul de har autentic românesc  avea să tot sporească în frumuseți  lirice, iar ochii i se lăsau  în permanență  pe cîte-un braț al uitării(de sine, probabil), din cauza universului  cetit cu asupra de  măsură  artistică.

Această  întîrziată în timp  carte a  lui Andrei Maftei  dinspre  și către Lumină iată că vine, fiind împletită din infinite iertări pentru “cea de-a ucis în Poet iubirea”, cartea e potopită de fulgere, „din care vom bea misterul”, pe țărmul unei “mări de uitare”(tot a sinelui?), vom bea, privind, mirați   “pădurea cu rădăcinile spre cer”, alături de „iubita ce ne-a vîndut tristețea la bazar/ pe o goană  săltîndă de cal” și tot așa, și tot așa mai departe.

Ca să nu mai comentăm chiar nimic referitor la  DOAR una din bijuteriile  sale, care culminează  astfel: “Și parcă-n frunze/Mă-nfășor,/Precum pămîntul/Toamna,/Să te iubesc,/ Să mă iubești,/Că vine iarna…/”.

 Intrînd în domul  Poetului  te copleșește o stare aidoma tristeții insolite a regretatului poet  Nicolae Labiș, o stare ce înmiresmează  gîndurile, aducînd, pe aripile ei, fuioare de Lumină despletită-n văzDuh.

Ca o vindecare de sublim printr-un  alt Sublim.

Care nu se mai termină.

 Din lumină în Lumină urcîndu-ne spre înnobilarea cu Har.

De vindecarea  rîvnită cu toată făptura autorului nostru  parcă suntem pînă la urmă  și noi …contaminați, sau ar merita, cel puțin, să (re)fim.

Poetul  care zice prin scris:“Îmbrăcă ninsoarea aceasta și cîntă, Suflet al meu” nu poate trece în categoria  poeților ignoranți și  ignorați, adică înveșmîntat în Uitare, ci  va trebui  doar aplaudat de firele de nisip care rămînem în Marea Umbră a Timpului.

Cu aleasă prețuire și încredere  în viitorul poeziei din mileniul III, condusă la braț, pe drumul ei scris cu spini, dar și cu stele, de ”sigilatul între idei” Andrei Maftei, mă simt fericit să constat că  cel de vă invită în “interiorul lui cosmic”  și sentimental  a fost, totuși, NĂSCUT, cîndva de Poezie, la marginea ieșeană a unui  cuvînt.

De unde  adevărații  poeți  lesne pot fi  acuprinși de Neuitare   și  tandru înfiați  de  Etern!

1 mai 2013,

Chișinău,

Era noastră

(“Dragostea lui Iar”, Iasi, ed.MEGAMIX, 2013)

P.S. De la o vreme sunt tot mai des solicitat să prefațez/postfațez cărțile colegilor mei de peste Prut. Să fi îmbătrînit, în sfîrșit, și eu?