În Repub(c)lica Moldova absurditatea dă mereu în floare. Aici absurditatea e considerată o normalitate fără cusur.

Normalitate, normalitate, dar lumea din Basarabia şi Rusia, cu paşapoarte de URSS (o ţară inexistentă, deci), acordate în 1994, ia drumul Sovatei, de parcă-ar purcede spre miracolul vieţii ei, abia intuit. Trecînd de la Gheorghieni pîn-la Sovata, prin Tîrgu Mureş, Harghita şi Covasna, ai impresia că, dintr-o greşeală, faci o escapadă în Ungaria.

Un model de coexistenţă a românilor cu ungurii şi de respectare a legislaţiei cu privire la drepturile minorităţilor majoritare în o serie de judeţe – iată ce m-a impresionat.

Sovata te întîmpină cu aceeaşi bunăvoinţă, cu care este ademenit un italian, polonez, neamţ, bulgar, ceh sau francez. Lume de pe lume vine la Sovata pentru odihnă şi refacerea sănătăţii, munţii de acolo, lacurile şi minele de sare fiind atuurile acestei staţiuni.

Preţurile diferă. 3 ore de înot şi plajă la Lacul Ursu costă 25.000 lei, o zi la Lacul Aluniş – 20.000 lei, dar Lacul Roşu, neamenajat şi lăsat în voia soartei, e cel mai sărat, de unde oamenii extrag nămol şi devin cetăţeni de culoare pentru 30 de minute. Şederile la Lacul Roşu, se subînţelege, sunt pe gratis şi-n mare majoritate acolo e reşedinţa de zi a basarabenilor în Sovata. Aceştia, neavînd frică de comunişti, ci milă, adică votîndu-i, nu se mai tem nici de prea multă sare, nici de lipsa unor elementare condiţii de odihnă şi tratament.

Apa ţine omul la suprafaţă, încît generalul N. Alexei, chiar să fi dorit, nu putea fi doborît de nimeni. L-am văzut nesi(n)gur şi uriaş cît un munte popular creştin-democrat. M-a privit cu ură, dar asta-i treaba lui, în fond.

S. Hodorogea, D. Blajinu erau nesinguri şi ei, ca şi subsemnatul acestei reale poveşti. Grupul “3 răi din Sud-Est” strănuta şi aici ca-n Chişinău, porumbul fiert şi manelele dominînd, ca nişte regi atotromâneşti, Sovata. Mi-am şi spus într-o zi: “Ori România, ori Basarabia, sunt tot o ţară a manelelor şi a porumbului fiert”.

Aici afli mulţi moldoveni din Chişinău, Ialoveni, Bălţi, Tighina, Străşeni, afli şi ucraineni, nemţi, sloveni, italieni etc. Oricum, dar Sovata era “cotropită”, fără discuţii, de unguri, români şi ruşi din Basarabia.

Avocaţi şi muncitori, medici şi editori – aveam impresia că Basarabia in corpore se refugiase pe ungureşte la Sovata. Dacă nu veneam la Sovata, probabil, nici în ruptul capului nu aflam că Uniunea Scriitorilor din România are o vilă aici cu preţuri accesibile şi unde pot fi cazaţi (la aceleaşi taxe) şi membrii Uniunii Scriitorilor din Chişinău. În general, cazarea pentru o zi la Sovata costă 10-14 $ camera, iar la vila USR – 4 $ doar. Totuna, nu văzui nici un scriitor!

Salinele din comuna Praid, jud. Harghita sunt arhipline de copii, bolnavi, mai ales, care în regim de 4-6 ore inhalează aerul sărat al minelor. Acestea seamănă cu un oraş subteran, plin cu magazine, caruseluri şi o biserică catolică chiar. Un adult achită 40.000 lei pentru un bon de vizitare şi transport. În Staţiunea Sovata preţurile la fructe şi legume sunt astronomice, dar la obiectele din ceramică – mizere.

Institutul Naţional al Magistraturii din cadrul Ministerului Justiţiei dispune aici de un Centru Regional de pregătire profesională a magistraţilor. O lucrare arhitecturală, pur şi simplu, de excepţie.

Radio Son Sovata transmite informaţii şi muzică maghiară (mai des) şi română, iar în orice magazin eşti întîmpinat cu: “Iono Podkivanok/ Bună ziua”, “Teşi/Poftiţi” şi “Severşăn/Mulţumesc din inimă”.

La terasele “Boema” şi “Dracula-Club” lumea admiră, la ore de noapte, dansatoarele şi solistele vocale, ţigănci din Chişinău, angajate ale “Curţii Vînătorului”, care cerşesc bani pe la mesele tuturor, te ademenesc cu ochii să fii darnic şi să le ticseşti între sîni (şi nu numai) cîţiva gologani.

Cu buricele goale, acestea reconfirmă un lucru arhiştiut: că România e ţara manelelor. La Sovata se cîntă şi se dansează ungureşte, româneşte, latino, turceşte, italieneşte şi englezeşte.

Bătrîni unguri, cu păr alb, se învîrtesc cu tinere unguroaice, mîndri ca nişte regi ai hunilor! Am văzut copii unguri fericiţi, dar care-ţi răspund româneşte şi-n Tîrgu-Mureş, şi-n Harghita, şi-n Gheorghieni, şi-n Tîrgu-Neamţ. Peste tot sunt  inscripţii în maghiară, urmaşii lui Attila vorbesc în limba lor nestingherit, dispun de posturi RadioTV, de ziare, cărţi, biserici, şcoli, locuri de muncă în hoteluri, magazine etc.

Ruşii din Basarabia, spre deosebire de ungurii din România, habar n-au de limba română, dar după munţii şi lacurile României se dau în vînt. La Sovata am întîlnit un ungur deosebit. Poio(Pavel) Mezes era cu mama sa şi cu Poio junior. Enni din Gheorghieni, soţia lui Poio senior, îi telefona permanent din Arad. Poio ne-a fost şi ghid, şi şofer, şi comesean, şi prieten. “Plăcerea e de partea mea”, a scris el pe o carte de vizită şi, chiar dacă n-am prea fost de acord cu textul de pe verso, ce puteam să fac? Am primit-o. E un meloman rafinat şi, datorită lui, m-am delectat cu muzica lui Tudor Gheorghe, de astă dată acompaniat frenetic de or­chestra simfonică din Craiova, cu “Pasărea Colibri”, cu “Iris & Felicia Filip”, cu muzică ungurească.

Ne-am amintit de Rezso Soltesz, artistul ungur din Budapesta, care a fost invitat şi la Chişinău, cu un recital, în cadrul Festivalului “Maluri de Prut”.

Poio s-a destăinuit că în copilărie era îndrăgostit lulea de soţia lui Rezso Soltesz, actriţă şi interpretă de muzică uşoară ungurească, foarte cunoscută.

Pînă la urmă, Poio n-a putut să nu-mi ofere o copie a casetei cu muzica lui Tudor Gheorghe (“Au înnebunit salcîmii,/ Iar tu vrei să fiu cuminte” (Arhip Cibotaru) şi mi-a făcut cadou două urechiuşe de schimb pentru ochelarii “îmbolnăviţi”.

Poio zice că are salariu 150 $ ca instalator sanitar la mănăstirea Ordinului minoriţilor din Arad. Mă convinge că-i ajunge şi n-are de gînd să plece în Ungaria.

Din toamna acestui an, spune el cu durere, ungurii vor cumpăra hotelurile din Sovata şi, renovîndu-le, acestea ar putea costa enorm de mult în verile viitoare. Despre certificatul de ungur el n-are de vorbit decît la modul superlativ.

De ce n-ar emite şi România certificate de român pentru românii de peste hotare? întreb eu retoric, iar Poio n-are decît să fie pe loc de acord.

Sunt unguri, zice dînsul, care visează ca Ardealul să devină stat liber, dar el, cînd aude de extremism, se enervează. Poio junior are 4 ani, la Arad vizionează 4 posturi de televiziune din Ungaria (unul naţionalist, şovin chiar!). Micul Poio discută în ungureşte şi română, e copilul multdorit al familiei Mezes, şi-atunci cînd se plimbă în maşina tatălui-său, urcă în scaunul de rege, special meşterit pentru el. Privind colacul de salvare din mîinile mele, mă întreabă: “De ce delfinul de pe colac e trist? Dar balenul unde a plecat?”

Întrebări fără răspuns, dacă nu ştiu să spun minciuni adevărate. Poio cel mare mă întreabă: “Ce mai face cel mai cunoscut poet al vostru, Vieru?” “Da ce să facă? Scrie”, zic eu şi-l conving pentru eternitate.

… Autocarul Gării Chişinău n-a venit în zi de duminică. Fără motiv. Se zice că această cursă – Chişinău-Cluj-Chişinău – e a unei firme private.

La Sovata responsabilă de cursă nu e gara, ci o persoană de la WC-ul cu plată şi soţul dînsei.

Costul unui bilet pînă la Chişinău e de 10 $, sau cu 4 $ mai mult decît de la Chişinău pînă la Sovata.

De ce Gara Auto Chişinău nu vinde şi bilete retur?

Victor Ţopa, ministrul Telecomunicaţiilor şi Transporturilor, ar vrea să răspundă, însă nu ştie cum.

… Dor de Sovata, dor de Poio Mezes, de Poio junior, de buna lui şi de munţii ce-mi restituie vecia furată.

    Anul 2000, după Christos