E aproape un an de când nu am mai atins aluminiul drag. E pentru a doua oară când am zis că-l voi părăsi. E perpetua dată când revin necondiţionat.Pentru că am încercat în nenumărate rânduri să fug de el, dar am revenit mereu, pentru că sunt mort fără. Am revenit, pentru că deşi îmi ziceam să mă stabilesc, de fapt, fugeam de mine, iar chemarea metalului era şi este tot mai puternică cu fiecare zi.
Aşa se face că mă simt mai plin în bataia vântului, a ploii, soarelui şi frigului sau arşiţei. Şi decât să stau cu o ciocolată fierbinte sau o băutură răcoritoare, pe o canapea moale ce îmbie la odihnă, de fiece dată aleg să merg. Aleg drumul. Nu tin minte ce pact am semnat cu el, dar el, drumul, nu mă oboseşte. Pot să-i dăruiesc şi să-mi dăruiască ore în şir de tristă fericire, de durere fizică şi morală.
De multe ori ajungeam să-mi aud trupul urlând şi revoltându-se, însă de fiece dată eram cuprins de o linişte nepământească, de o căldură şi dragsote ce nu o pot simţi printre oamneni. Pentru că metalul e cel mai întelegător, e exact ca tine, e ca oglinda sufletului tău..