La vârsta mea nu ar trebui să am nostalgii, dar actualitatea mă impune oarecum să-mi fie dor de câțiva ani în care nu făcusem cunoștință cu calculatorul și aveam o groază de timp, flirtând insistent cu cărțile lui Jules Verne sau jucând șotron (atunci cu cretă și sticluță, acum același joc ar putea fi reluat într-o altă manieră, Șotronullui Cortazar).   Ideea esențială pe care vreau s-o expun este sintetizată în titlul articolului. Progresul secolului XXI e evident. În ultimul timp petrecem foarte mult timp comunicând prin fire și în spatele unor ,,cutii”. Da, e mai rapid, mai ieftin, mai comod, dar în același timp mai nociv. Subiectul dă undă verde unor dezbateri largi pro și contra. Eu voi face abstracție de cei care se implică rațional în acest mecanism și voi face referință la majoritatea irațională sortită regresului în cazul în care nu conștientizează necesitatea unui indicator intelectual STOP MINIMALIZĂRII  INTELIGENȚEI. Primul lucru care mă deranjează și devine enervant la un moment dat este incorectitudinea scrierii. Îndeosebi pe bloguri și pe rețelele de socializare, unde majoritatea se simt în intimitate, sunt afabili unii cu alții, sunt detașați de rigorile gramaticale, se comit aceste distorsiuni și dezumanizări de limbaj. Ridicol și intolerabil arată lipsa diacriticilor,  lipsa cratimei sau utilizarea incorectă, lipsa semnelor de punctuație, care poate deveni un pericol real, iată un exemplu: Let’s eat, grandpa! (Hai să mâncăm, bunelule!) sau Let’s eat grandpa!(Hai să-l mâncăm pe bunleul), prin urmare o virgulă poate salva vieți; îmbinările ciudate pecum tz, sh, ori chiar cifre în interiorul cuvântului. Nu o să fiu fatalistă și am încrederea că aceste abateri pot fi corectate. Regulile limbii române chiar dacă nu sunt cunoscute întru-totul de unii pot fi însușite, însă un pericol real este scurtmetrajul gândirii. După mine, scurtmetrajul gândirii nu este un colaj în care sunt sintetizate cele mai prolifice idei și cuvinte și nu are șanse să câștige nici un premiu, ci reprezintă totalitatea ideilor noastre abrupte, accidentate, neterminate. Nu mai scriem un întreg mesaj, nu expunem un gând care să conțină sens, ci ne limităm la exclamații seci, dar excesive, alimentate cu zeci de semne de exclamare; la adjective admirative precum ce frumos , milă mi-e cât de exploatat a devenit lexemul dat. Sau ne aventurăm în sisteme filozofice proprii cu expuneri lapidare, dar argumentative, credem noi. Și mai avem tupeul să accelerăm  și să multiplicăm fenomenul. Nu purtăm așa-zisa discuție, dezbatere pe un front, dar ducem pretinsele noastre lupte meditative în ograda virtuală a mai multor. Poate fiindcă credem că astfel ne dezvoltăm intelectul, creativitatea; sau poate pentru că ne simțim încurajați de comunicarea cu ceilalți sau poate pentru că instinctul primar e condamnat de la începuturi să încerce să domine și să seducă potențialul interlocutor, sau unii sunt satisfăcuți să soarbă ,,admirația” celorlalți. free-your-mind.jpg
       De foarte multe ori aceste maratonuri scurte la minut alunecă în zona citatelor, iar cei care se prind în iureșul comentariilor riscă să cadă într-o gaură a superficialității și artificialității gândirii. Ei riscă să producă doar idei contrafăcute, să-și piardă capacitățile de analiză, să gândească limitat, să se îndepărteze de valoarea reală a subiectului. Din moment ce te obișnuiești să comunici într-un astfel de mod și ritm creierul se acomodează acestui proces și-și diminuează sau chiar pierde capacitățile. Eu sunt împotriva citatelor.  Accept idei, îmbinări de cuvinte, fragmente din opere de referință, care valorifică o esență și au rezonanță, dar nu mă declar adepta citatelor. Cu atât mai mult văd tot mai des pe site-urile de socializare venerarea lor. Deseori sunt maxime  care nu sunt selectate corect. Sunt rupte din context și denaturate. Mi se pare absurde citatele sau bucățile de citat care ,,relevă” idei despre viață, iubire, succes, zbor, vise. Nu fac decât să subjuge mintea celorlalți, care au naivitatea să creadă că prin ele pot învinge viața sau cuceri lumea, dintr-un impuls de moment de foarte multe ori. O altă sonoritate e atunci când crezi într-o idee, într-un concept preluat dintr-o carte, măcinat și filtrat prin tine, fiindcă întotdeauna trebuie să te cerți și să te contrazici cu ceea ce citești, cu propriile gânduri, pentru că eu am certitudinea că din contrarii se nasc adevăratele esențe, iar caraghios e atunci când crezi că ai o relevație postând un gând de Camus și crezând că ai pătruns deja în întreaga filozofie existențialistă, ce mai, chit că e un scriitor cu greutate, iar ce are greutate e la modă. Or, mai apar ,,citate” care nu se mulțumesc cu un autor consacrat, ci apare fenomenul autorului colectiv modern, al autorului în masă îmbibat de fatalism și patetism. Un gând bun în apărarea lecturii l-am auzit de la cineva care spunea că cultul citatelor ucide lectura.   Alt fenomen dureros pentru mine, fiindcă limba română într-adevăr e tragic de frumoasă (A. Busuioc) este înlocuirea ei cu alte limbi, cică mai chic. Oare dorința de integrare în UE să ne fi europenizat atât de grabnic? Simți mai multă iubire când zici I love you în loc de Te iubesc? Mai există într-o altă limbă un cuvânt mai frumos și mai plin de simțire decât intraductibilul dor? Nu ne putem lipsi de acest I miss you care sună nenatural, iar la unii chiar teatral? Eu cred că putem vorbi o limbă română corectă, firească și sinceră. Eu voi prefera întotdeauna să-mi zici că sunt drăguță, dar nu sweety, ori să-mi zici un te iubesc decât te amo, față-n față, dar nu face to face.
  Cred că cel mai util și înțelept ar fi să citim cărți bune, să vedem filme artistice și științifice bune, să mergem la spectacole de calitate, să ieșim și să discutăm cu prietenii noștri. Să nu ne limităm la jumătăți de idei, deoarece astfel tindem să ne înjumătățim/împuținăm/diminuăm și noi. Minimalizăm limbajul, minimalizăm inteligența, minimalizăm emoțiile. Dar cât se mai poate?!