Absenţă

AbsenţăAbsenţă


Jurnal de sentimente
RSS posts

Arta si Cultura


Comenteaza





Strangers, streets & poetry
There are two things that I am obsessed with: poetry and strangers. While I was Erasmus student in Porto I was wandering on the streets. There was one of my favourite streets known as the street of art galleries. I like it especially because it has brilliant painted walls. One day I was walking in that area. I do not check my phone very often but I have received some messages from the best flatmate I ever had. She was concerning about me. She wanted to tell me about a shotgun fight there. Then, I saw that the street was blocked. I felt a kind of pressure. Another day, on the same area, I approached a guy on the street. He was playing guitar and then he was reciting poetry. He was great. I have never seen before people who read poetry on the street. I spoke with him. He sent me some poems in Portuguese and he translated one of them into English. I have sent to him Nichita Stanescu because I found a good translation. My point is that there is a sense of excess in the world. I believe in forms of excess, and of madness, and of greatness at the same time. Some people will understand what is about. I have never been able to explain all of these things using precise words. At this moment what crosses my mind is a particular quote that I liked from On the road by J. Kerouac. It is a very popular one, by the way: “the only people for me are the mad ones, the ones who are mad to live, mad to talk, mad to be saved, desirous of everything at the same time, the ones who never yawn or say a commonplace thing, but burn, burn, burn like fabulous yellow roman candles exploding like spiders across the stars and in the middle you see the blue centerlight pop and everybody goes “Awww!” ”. 

only men without a movie camera left alive
      Only lovers left alive în regia lui Jim Jarmusch a fost singurul film cu vampiri pe care am putut să-l văd până la final. Și mi-a plăcut. Pe lângă celelalte elemente regizorale, coloana sonoră a fost cea care m-a sensibilizat cel mai mult (de reamintit scena dansului).    În cadrul TIFF, am mers la concertul lui Jozef van Wissem, unul dintre compozitorii coloanei sonore a filmului menționat. Am ascultat, am simțit, am empatizat & m-am enervat.     În ultimul timp am devenit interesată de comportamentele pe care le adoptăm în anumite contexte sociale. Fenomenul de aseară mă interesează în mod special: fotografierea și filmarea secvențelor de la concerte. Societatea actuală pune accent pe privire și pe expunere publică în mod excesiv. Noua epistemă în care trăim pare a fi cea a transparenței (aici ne putem gândi inclusiv la birourile corporațiilor, la bănci, farmacii, magazine, ale căror pereți sunt de sticlă). Ne place să fim admirați mai mult decât să admirăm. Un mijloc prin care imortalizăm evenimente este fotografierea/ filmarea. Înțeleg că astfel de gesturi se vor (re)amintire a clipei, a emoției. Dar, mă întreb, despre ce imortalizare este vorba dacă ritualul: deschide geanta - ia telefonul - verifică dacă nu ai mesaje - pornește camera - ține mâna sus - deranjează persoanele de lângă tine, nu e tocmai eșecul imortalizării oricărei clipe și efemerizării inutile a acesteia.       Într-un spațiu minimalist, cu o acustică superbă, concertul susținut de Jozef van Wissem avea forța hipnotizatoare a unei transe. Trebuia pur și simplu ascultat. Până și tăcerea compozitorului, care a rostit cel puțin zece cuvinte, era semnificativă. Dar, după primele trei minute, atenție: se deschid telefoanele. S-a destrămat magia. Îndeosebi, în clipa în care lângă mine, vine din spate o tânără care stă în picioare pe margine și filmează vreo două-trei minute. Simțeam că explodez. Simțeam că înnebunesc. După o zi-maraton prin Cluj, în care am tot văzut oameni-telefoane, îmi doream ca evenimentul dat să fie ultimul refugiu. Fail. Nu vreau să acuz, până la urmă fiecare face ce vrea. Dar nici să tolerez nu pot. Din moment ce pretindem a fi ființe sociale, există și anumite ritualuri sociale în care ar trebui să existe conștiința alterității și a bunului-simț. Recapitulând, mă întreb câți oameni vor revedea ce au filmat/ fotografiat? De câte ori? Când? Îndeosebi în contextul în care sunt zeci de înregistrări pe internet. Deschide, vezi, ascultă.       Majoritatea discursurilor noastre - oricât de clișeizat ar suna - pledează pentru intensitatea trăirii. Înfometați de ,,trăiește clipa” în exemplul de mai sus, fragmentăm și irosim clipa (prin extensie - ne fragmentăm viața). Iar mutațiile la nivel afectiv (decadența sensibilității, să zicem) se subînțelege. Totuși, țin să cred că, ieri, only people without a camera are alive. 

***
această frumuseţe sălbaticăse zdrobește de capetele noastreaceastă credinţă naivă a reîntoarceriia revederiidarnu doar demoni săltândîn capetele noastreca pe un ring de dans
„Trage-ți scaunul la marginea prăpastiei și-am să-ți spun o poveste.“
uneori cred că există un fel de conexiuni magice între lucruri, între oameni.am intrat în librărie. Cărturești Cluj. după un descensus ad inferos (am coborât scările) am ajuns la raftul de poezie. pe trepte erau cactuși. absolut surprinzător pentru mine. am răsfoit câteva volume printre care și 111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română. habar nu am cum m-am abținut să nu mi-o cumpăr. asta s-a întâmplat în februarie.acum câteva zile colegii mei mi-au dăruit acest volum de poezie. chiar nu știau că eu îmi doream volumul și nu le-am vorbit despre el. nici nu am colindat în ultimul timp librăriile ca să știm ce cărți vrem să ne luăm. dar, intuiția lor de comparatiști!mi-a scris Iris (a scris despre, citiți) și îmi zice de volum. că mi-l aduce dacă vine la vară la Chișinău. cu Iris e o poveste teribil de lungă. nu e prima dată când ni se întâmplă coincidențe bizare și frumoase. și, firește, poezie:

***
când e întuneric și toate nălucirile dau peste minepe străzi lăturalnicecaut o bucată de cer care să-mi aparţinăo certitudinecând e întuneric cred că viaţa mea e mai bunăși pot plânge de bucurieștiu oamenii mari nu fac astasunt un om maregata cu copilăriiletermin-onu poţi boci când vezi o stea îmi zice mamacând e întuneric pe străzi înguste și reciblues ca să uitblues ca să fiu uitată
I want to...
Din ce am apucat să studiem din Humboldt la lingvistică, mi-a plăcut partea despre actul lingvistic ca act de creație inedit și singular, "imaginația creatoare", fiindcă într-adevăr actul vorbirii e unic. Mi-am adus aminte de aceasta, pentru că eram obosită și voiam să dorm. Astfel, aveam în cap cuvântul somn. I-am zis colegei mele: I want to snow. Și mi s-a părut fascinantă asocierea dintre snow și somn. Și mi-am mai reamintit o frază celebră din Humboldt: Eu fără tu e o pură neființă/ un pur neant. Nu, nu e despre dragoste.
accelerări & retrospectiva anului 2015
     Majoritatea se plâng în stânga și-n dreapta că totul trece prea repede. Graba, viteza, devin noii zei punitivi ai umanității. Dar, uneori, pur și simplu noi suntem cei care accelerăm lucrurile. Am observat tendința oamenilor de a trimite mesaje de felicitare de sărbători, cu o zi sau două înainte de ziua propriu-zisă. Nu prea pot pricepe asta. Dacă azi e 30 parcă nu-mi vine a zice La Mulți Ani. Și mai zicem că nu prea simțim sărbătorile. Normal că nu le mai simțim dacă tot înghesuim și amestecăm cifrele în calendar. Dacă ne zicem cuvinte frumoase mai devreme, nu păcălim sfârșitul.      Ziceam de retrospectiva anului 2015?  Acest poem de Mircea Cărtărescu: Ce am înțeles trăind - Viața trece. 

***
dureri fizice ca și cum toți patru pereți se înghesuie în tinevine un om ți-aduce ceai de mușețelși deodată în mintea ta a crescut câmpul cu floridorința irezistibilă de a le culegeca atunci când erai micși le ziceai pui de soareși deodată îți imaginezi că te simți bineși toate lucrurile o apucă pe drumul lor firescși convingerea că știi să distingiîntre ce e real și ce nu e realacesta e miracolulcâteodată oamenii nu-și vorbescnu știu ce li se întâmplădar se salvează la timpul potrivit
Dor, intraductibilul dor
     Mi-aduc aminte că eram prin clasa a șasea sau a șaptea când profesoara de română ne-a citit un pasaj din Noica despre dor. L-am înțeles și nu l-am înțeles atunci, dar știu că m-a fascinat în ambiguitatea sa. Apoi îmi inventam eu definiții despre dor. Inversând literele, dorul era pentru mine rod, al suferinței.      Jeanne îmi zice să-i traduc în română: I miss you. Instantaneu, îmi vine în minte: Mi-e dor de tine. Și încerc să-i explic că e mai mult decât atât. Ea îmi zice că în portugheză dor = durere. Ceea ce-mi confirmă forța acestui cuvânt și intuiția mea despre dor. Cert este că acum nu-l mai percep în termeni abstracți. Dorul își confirmă forța la propriu. Și poate din cauza distanței, abia acum înțeleg fraza lui Salinger, care o vreme mi-a dat bătăi de cap: Nu trebuie să spui niciodată nimănui nimic. Cum spui, cum începe să ți se facă dor de toți.      Dar să nu mă mai lungesc. Simt că limbajul mă depășește. Și-o ultimă formulă în portugheză, echivalent a faptului de a-ți fi dor: Eu sinto saudades de você.
***
tristețile grațioase ți se preling din ochica laptele matern peste luminile orașului peste mișcările melemi-e frică să-mi întind mâna către tine să-mi găsesc cuvintele pleoapele tale ca niște petale de nu-mă-uita  se închid spasmodicpui mâna pe fiecare obiect ca și cum ar fi ultima datăîmi zici  viața e fără anestezie viața e fragilitate o ceață imensă cancerigenă și poemul acesta care se face tot mai urât din cauza tristeții adânci
Life is Trying to be Life
     După o zi teribilă, exceptând  filmul Waiting for Godot, văzut la facultate, deși și el amplificându-mi absurditatea acestei zile (să nu zic acestei vieți) o pană a reușit să mă resusciteze. Da, o pană, made my day, cum s-ar zice, oricât de bizar ar suna. Răsfoind o antologie de poeme de Ted Hughes am găsit o pană. Cred că e cel mai ingenios semn de carte pe care l-am văzut vreodată, în cazul în care este unul. Pana aceasta are atâta  eleganță și mi se pare că e singurul lucru viu din camera mea. Mai vie decât mine. Mă mai întreb dacă a fost pusă intenționat în carte. Iar titlul poemului, Life is Trying to be Life, e mai mult decât potrivit.      În acest context mi-am adus aminte cum anul trecut am scris pe niște foițe versuri și le lăsam în cărțile pe care le luam de la bilbliotecă. În speranța că le va găsi cineva și le va citi. Poate. Apoi, cele care mi-au rămas le-am aruncat. În una din zile m-a prins ploaia. Mi-a udat rucsacul, iar cerneala s-a împrăștiat pe ele.      Iar la final, un vers: As I lie under it/ In a brown leaf nostalgia. 

dragostea & drogurile & traducerile
Împreună cu colega mea de apartament, când nu știm unele cuvinte încercăm să explicăm în fel și chip ce vrem să spunem. Prin toate limbile existente și inexistente posibile. Deseori încercăm să traducem jocuri de cuvinte. Azi îi ziceam că ”love” în română e ”dragoste”. Iar reacția ei imediată:- Like drugs?- No, no, no...- But love is like a drug!  Apoi mi-am adus aminte de jocul de cuvinte pe care-l știu de la Diana Frumosu: dragostea = drag + o stea. Am încercat să-i explic și asta. Dar cum să traduc cu fidelitate sensul/ forma/ imaginea cuvintelor? Mi-am adus aminte de o idee pe care o spunea undeva Herta Muller. Că limba maternă e ca propria piele. Și iarăși anxietatea vizavi de traduceri. Și iarăși obsesia pentru sensul cuvintelor și receptarea de către celălalt. Cu toate acestea, întâlnirea limbajelor produce miracole.
enter & esențe (Clipa, nr.1, 2015)
     Zilele trecute am tot sâcâit-o ca un copil mic pe Victoria întrebând-o când apare noul număr al revistei Clipa. Și a apărut!      Acum neavând nicio carte în limba română (foarte ciudată senzația), așteptam cu nerăbdare să citesc revista. Și nu doar pentru asta, dar fiindcă cred că e una dintre cele mai bune reviste literare destinate tinerilor cu un conținut de calitate din spațiul nostru. Cei mai buni autori i-am descoperit în paginile Clipei. De exemplu așa am început să citesc M. Vișniec sau Mariana Marin. În pofida greutăților financiare și cu efortul membrilor redacției, proaspăt ieșit de sub tipar, nr. 1 din acest an oferă o mulțime de provocări culturale. Deci, să nu mă lungesc atâta. De ce trebuie s-o răsfoiți?     Diana Frumosu, vine, ca de obicei, cu un neobișnuit jurnal lingvistic. Curiozități dintre cele mai bizare. Despre cifre, hakuna matata, a râde în thailandeză și...     Am un prieten care tot îmi povestea cu fascinație despre Tolkien și limba inventată de el. Și eu tot nu am mai apucat să-l citesc. Iar Ana-Mihaela Nuța mi-a reamintit, selectând fragmente interesante din Cititorul lui John R. R. Tolkien de Teodor Gomez, carte apărută la Editura Arc. Apropo, influența unui autor poate fi atât de puternică, încât sunt create societăți, de exemplu The Tolkien Society. Iar în acest context, o să vă povestesc un pic mai târziu cum  în Porto, studenții au un fel de Harry Potter Society.  O parte din ei poartă mantii negre zi de zi și se întrunesc la miezul nopții. E impresionant și înspăimântător în același timp.      După ce am aflat că în Iliada găsim doar patru culori  și nu există cuvânt pentru albastru am dat alarma colegilor mei de la comparată. După un an de comparată devii obsedat de orice detaliu din cărți, începi să vorbești în termeni de tragedie greacă, de exemplu, iar pentru  ochiul unui filolog un asemenea element în stilistica textului e o revelație. Deci, de (re)citit Homer! Acestea le-am aflat din articolul lui Ion-Mihai Felea, care a scris despre destinul unor culori indo-europene. Tot el mai propune un Rebus literar. Vă rog, dacă-l rezolvă cineva, luminați-mă și pe mine.      Încă nu am vorbit despre proteste&revoluții&societate. Tolerez, deci nu-mi pasă zice Victoria Colesnic. De citit de la A la Z, de luat atitudine. De citit/ trăit, de asemenea și celelalte Realități impuse.    Mă intresează ce mai scriu tinerii. Cred că nu am descoperit unul care să-mi placă cu adevărat, însă sunt tineri care scriu. Proză, poezie. Eu le zic mai mult curaj, să scoată textele din sertare! 

    Mai sunt două recomandări de film. Vedeți care. Nu sunt porducții SUA. Și Business literar. Pe mine m-au convins. Trebuie să le citesc.     Revista  e ilustrată cu sculpturile minimaliste ale lui Florin Constantinescu. Sublime!    Articole mai sunt. Apăsați Enter. Vă ia doar o Clipă.     
căratul obiectelor de pe un meridian pe altul
     Înțeleg când devin obsedată de anumite obiecte când mă trezesc deodată cu ele în cameră oriunde nu m-aș duce. Viciul ăsta de a le poseda, pentru că îmi fac bine psihic, probabil, l-am remarcat când citeam în camera mea, în nopțile de demult, cu  liniștile și himerele mele. Țin minte că aveam un loc preferat, îmi aprindeam lampa preferată și citeam. Când făceam pauze examinam cu atenție obiectele din cameră, cum cade lumina pe ele. Într-o seară mă gândeam că dacă s-ar întâmpla ceva grav ce aș salva din camera mea? Globul. Da, globul, pe care mi l-a dăruit tata cu ani buni în urmă, pe care l-am tot învârtit de la est la vest și de la vest la est. Globul datorită căruia am copiat zeci de pagini din enciclopedii. Globul din cauza căruia mă certam întotdeauna cu toții copiii care veneau la mine și-l luau drept minge.     Apoi se face că am crescut mare. Că m-am trezit la Cluj. Cu cărțile mele, cu hărțile mele, cu cactușii mei. Dar ce chin căratul acestora. Cărți pe care nu le-am deschis niciodată acolo. Și dacă sunt prea multe pe raft riști să mori din cauza lor. Colega mea știe de ce. Dimineața aia aparent liniștită când deodată cade dulapul cu cărți.     De ce povestesc toate acestea? Fiindcă se zice că dacă scrii te eliberezi. Un fel de autoanaliză. Poate mă vindec de atașamentul față de lucruri. Dar, mai exact, fiindcă trebuie să recunosc ceva. Azi dimineață am conștientizat că am în cameră un glob și un cactus. Și sunt abia câteva zile de când mă aflu într-un loc nou. 
bac & 10101010
     N-o să insist prea mult pe ce reprezintă bac-ul, pe cât de important este sau nu etc. Cred că s-a vorbit suficient.Vreau doar să ating un anumit aspect care mă enervează la culme.     De când au început (micile - marile) reforme în domeniul învățământului, îndeosebi restricțiile impuse la bacalaureat, care mi se par corecte și firești și deloc stresante, când un elev ia nota zece la toate materiile se face mare tam-tam. Mi se pare extraordinar că liceanul respectiv a luat zece. Îl respect foarte mult și vreau să cunosc astfel de oameni, însă nu sunt deloc de acord cu presa care face un mare eveniment din asta. Întotdeauna sunt prezentate extremele. Sau rezultatele cele mai rele, sau cele mai bune. Pe cât de extraordinar, pe atât de firesc este să se ia zece la bac. Or, nu e o competiție internațională. E un examen gândit să fie promovat de către toți elevii.      De parcă R. Moldova ar avea doar doi sau trei copii deștepți. Cunosc o mulțime de tineri foarte buni, care ar putea da aceleași interviuri și s-ar putea vorbi la fel de frumos despre ei. Și nu mă gândesc, că vai doamne, ar fi o discriminare pentru ceilalți. Sunt sigură că pe un tânăr care gândește nu-l prea deranjează apariția lui la știri. Oare nu e o rușine pentru noi, pentru liceele care se pretind foarte bune, oferind cică învățământ de înaltă calitate să dea doar trei elevi cu zece pe linie?! Din atâția mii de elevi?!     Cred că astfel de performanțe ar trebui tratate ca atare, ca un succes firesc al sistemului de învățământ. Iar asta nu înseamnă indiferență. Evident, ar fi frumos ca acești tineri să fie remunerați, după efortul depus.      Aici se oprește revolta mea. Nu cred că vreau să mai dezvolt subiectul. Nu vreau să acord prea mare importanță unor lucruri care ar trebui să reprezinte o parte firească a societății.     Încă mai sper, cu naivitate, în autenticitatea inteligențelor, în egalitatea acestora.      
Linia de start, un fel de a ne identifica
         Câteodată urmăresc gesturile oamenilor. Din mișcările acestea mărunte observ cât de egoistă și cât de ipocrită este natura umană.        De exemplu, nu am înțeles niciodată de ce majoritatea la educația fizică depășesc linia, înainte de a se da startul. Da, noi, fetele mai trișam câteodată când trebuia să primim notă. Orice secundă conta atunci. Deși nu e deloc o scuză. În acest sens nu pot să nu-mi exprim admirația pentru antrenorul meu de tenis pentru exigența sa, datorită căreia am învățat că sportul nu e doar competiție. Dar nu înțeleg de ce la o simplă oră de sport, trebuie să fii atât de ipocrit și să calci linia aceea albă, să-ți lași acolo amprenta ta de supererou? Ce câștigi prin asta? Pur și simplu trebuie să alergi și s-o faci cât de bine poți tu. Oare acest gest nu e de la început un act de lașitate și de frică?           Nu știu, mie nu-mi pasă dacă colegul meu de alături o să alerge mai repede decât mine sau dacă nu o să mă încadrez în timpul stabilit. Fac ce pot eu. Fac cât sunt eu.
egoismul & cărțile & vindecarea
      Nimeni nu se atinge de cărți fără acordul meu. Aceasta este una dintre cele mai stricte reguli în camera mea. Altfel, sunt un executor. Celor care le permit să se desfete (întocmai! acesta e verbul potrivit) sunt niște privilegiați, fiindcă le încredințez o parte din intimitatea mea. Comportamentul meu e și o formă de egoism. Însă, am învățat un lucru esențial în ultimul timp. Cărțile trebuie să circule. Trebuie citite, împrumutate, dăruite. Eu sunt încântată când împrumut cărți de la ceilalți, prin urmare, de ce i-aș priva de această plăcere pe potențialii cititori? Important e ca acești cititori să aibă bunul simț să le returneze. Or, o carte e și o valoare, dar și o investiție. Evident, valoarea culturală e net superioară valorii financiare (zgârâie rău alăturarea acestor doi termeni), însă nu putem exclude nici acest aspect.      Lucrul minunat de a împrumtua cărți l-am învățat de la colega mea de facultate, Alexandra. Când am ajuns prima oară la Cluj, toată dezorientarea de început a fost acoperită de brațul de cărți cu care am intrat în cameră. Poezie contemporană. Autori de care auzisem și citisem câte ceva din ei, dar volumele cărora nu ajunseră în mâinile mele. Ce fericire! Și fără să ne cunoaștem atât de bine, A mi-a împurmutat pur și simplu cărți. Fără limită de timp sau obiecții. Așa a început o prietenie frumoasă. Între oameni, între cărți. Acum adoptăm unii de la alții cărți. Câteodată râdem și zicem că probabil am citit clandestin mai multe cărți sugerate sau  împrumutate unii de la alții decât cele necesare  pentru cursuri. Și e formidabil, pentru că descoperim texte cu adevărat bune, stiluri care te prind, autori care devin preferați.     De exemplu, abia acum am citit Faulkner și Capote și recunosc că sunt geniali (conform gustului meu estetic, preferințelor mele literare), devansând alte lecturi personale.     Mai e un farmec în a împrumuta cărți. Întîlnirea cu celălalt, ori, orice dialog viu produce un miracol. Și nu e necesar să vorbești ore în șir cu celălalt. Am avut experiențe când am împrumutat o carte cuiva pe care îl cunoașteam foarte puțin. Ne-am salutat, i-am dat cartea, a citi-o, mi-a returnat-o, mi-a mulțumit, am întrebat dacă i-a plăcut, a zis că da, se prea poate să nu-i fi plăcut, dar ce mai contează, am simțit că a existat o complicitate între noi.    Sau, îmi aduc aminte când eram în clasa a șasea sau în a șaptea, profesoara de limba română mi-a împrumutat  Cineva cu care să fugi de acasă de David Grossman, o carte care atunci îmi plăcuse foarte mult și care la acea vârstă a fost oarecum revoluționară pentru traiectoria lecturilor mele ulterioare. Țin minte și acum unele imagini, stări sau fragmente din roman. Poate dacă o luam de la bibliotecă nu ar fi avut același efect. Dar, recomandându-mi-o cineva, aveam un orizont de așteptare de care atârna suspansul.     De aceea contează interacțiunea dintre oameni. Te fac să fii conștient de un anumit lucru într-un anumit moment. Eu acum sunt dispusă să dărui și să împrumut cărți. Așa. Pur și simplu. Să dărui și să împrumut cărți.     Cărțile câteodată produc revelații și transformări și egoism. Însă, un alt fel de egoism. Molipsitor și benefic în același timp. E mai bine și mai util să fii contaminat de cultură, nu?        
(in)certitudine
cred că atunci când murime ca și cum ne-am îndrăgostio frumusețe nespus de dureroasă
despre dragoste & ce prăpădiți eram doamne și ce ne mai iubeam
  Noapte. Ora două. Am citit din Dostoievski. Suficient ca să obosesc, să-mi fie somn și să fiu fericită că oboseala îmi va îndulci somnul. Ba bine că nu. Mă pocnește o idee despre dragoste și nu pot împiedica creierul să nu-și facă de cap. Iar asta se datorează faptului că am citit un articol, cu toate că încerc să evit avalanșa de informații care mă bombardează și mă infectează zilnic.    Era un articol care prezenta felicitări de Valentine’s Day. Felicitări ironice, bineînțeles, în aceeași manieră ironică care a circulat pe rețelele de socializare în ultimul timp. De aceea o să vorbesc despre două lucruri: cum îi percep eu pe majoritatea celor care blamează această sărbătoare și despre textul unei felicitări.  14 februarie o văd ca pe o sărbătoare obișnuită, dar care începe să mă dezguste, fiindcă s-a transformat într-un eveniment hypercomercial, exagerat, cuplurile expunundu-și ostentativ florile, pardon, trandafirii roșii (explorați la maximum), ciocolatele ambalate în cutii în formă de inimioară și  schimbul intens de salivă.    Mi se pare absolut ok existența unei asemnea zile, precum este și  Ziua Mondială a Păcii, sau Ziua Internațională a teatrului, sau Ziua Internațională a copilului etc., atâta timp cât există o măsură în toate și o decență a valorilor. Mie mi se par jalnici oamenii care se declară anti-14 februarie (de parcă sună a ideologie). Mi se par niște oameni frustrați. Prin toată mascarada pe care o creează nu fac decât să subestimeze și să minimalizeze dragostea, o atacă brutal, înainte de a o simți cu adevărat.   Cred că trebuie să ne asumăm o maturitate a sentimentelor. Să nu transformăm dragostea în ceva siropos sau demn de disprețuit doar pentru că avem o problemă, suntem singuri sau deprimați. De ce lumea nu denigrează în aceeași măsură Anul Nou?    Iar a doua idee e despre mesajul de felicitare pe care-l citisem. Era: Fuck Valentine’s Day, I love you every single day. Inițial mi-a plăcut. Mi-am zis că dacă tot se dă înainte cu nihilismul, asta  e mai originală, dar până în momentul când am realizat că e la fel de absurdă. Situăm dragostea în termeni temporali. O percepem ca pe un eveniment liniar, schema clasică trecut-prezent-viitor. O încadrăm forțat în termeni de genul: fieare zi/minut/secundă. Nu cred că ele reprezintă un instrument de măsurare a iubirii. Ea se situează în sfera atemporalității și îmi place foarte mult ce zice Fellini: We must get beyond passions like a great work of art. In such miraculous harmony. We should learn to love each other so much to live outside of time...detached.    Noi îngrădim autonomia sentimentului. Îl percepem ca pe un produs care trebuie efectuat, înfăptuit, or, sentimentul nu e un obiect de consum.    În acest sens o să mai relatez o idee care mă preocupă, sintagma ,,jumătatea mea”. Pe mine mă amuză această manieră de a aborda relația dintre doi oameni. Poate pentru că am acasă două căni, care, alăturându-le, formează o inimă. Două jumătăți care doar se ating, dar nu își transmit conținuturi. Dacă am apă în căni și le apropii nu se amestecă. Se presune că între două persoane trebuie să existe o comuniune, o legătură intimă. De aia nu percep dragostea precum două jumătăți. O percep mai degrabă ca o îmbinare dintre două culori de pe paleta unui pictor. Imaginați-vă îmbrățișarea grațioasă dintre culori, îngemănarea subtilă dintre nuanțe.    Nu sunt nici pentru, nici împotriva acestei sărbători. Mă situez undeva la mijloc, pentru că concepția mea despre dragoste nu se încadrează într-un spațiu temporal determinat, nu depinde de reguli sau de imperative. Am scris astea, fiindcă mi-e groază că din cauza mizeriei din noi, coborâm și sentimentele la această treaptă de jos.  Și pentru că the only thing we never get enough of is love; and the only thing we never give enough is love (H. Miller).   Evident, a doua zi m-am trezit târziu. Și am regretat că nu am fost matinală, Kierkegaard  are dreptate:

ce prăpădiți eram doamne și ce ne mai iubeam (Gellu Naum)
***
noaptesub felinareinitmitățile străinilorciocnirile lor fragilepromisiuni slăbiciuni frumusețicuraj așteptări glorii căderi amăgiri fericirisă nu uit voi insistace lume minunatăîn fiecare noaptedresorul de singurătățila vânat poveștio colecție fascinantă de amintiriîn borcănașe                                            ca niște fetușiuitați
***
caut o cursă în care să nu existe linie de sosireun om care să mă epuizezeun mod de a mă suportao frumusețe abisalăo posibilă reîntoarcere în utero colecție de gloanțe care să țintească perfecto sinceritate fără termen de valabilitateo alternativă a morțiio definiție care să mă cuprindăpe funii urcă disperărileînchid ochiicu eleganță frica se lipește de mineînchid ochii mai tareîmblânzește demonii din capul meu
Morții nu au zi de naștere
     Unul dintre lucrurile pentru care am vrut să vin acasă era gândul că voi merge la cimitir, pentru că e ziua bunelului. Însă, m-am gândit cât de absurd este acest motiv, cât de revoltător! De ce întotdeauan zicem că omul ăsta ar fi împlinit n ani, ori azi face n ani? Mi se pare un nonsens să mai gândim și să mai credem astfel despre morți. E o contabilitate înșelătoare. Odată ce ai murit, nu mai adaugi ani. Rămâi la aceeași vârstă. Fie zece, douăzeci sau șaizeci.    Da, trebuie să ne amintim de ei, să-i cinstim, dar nu trebuie să cădem în iluzia și nostalgia  unei continuități.  Totuși, eu voi merge la mortul meu cel mai drag. Și vom sta la povești. Pentru că, în fond, ne asemănăm. Întotdeauna visători. Întotdeauna utopici. 
(ne)fericiții
  În ultimul timp am flecărit vrute și nevrute cu diverși oameni, de la apropiați la străini. Însă, de la un timp toată această tărășenie de cuvinte te obosesc, plictisesc, exasperează, chiar. Am avut norocul să mă scoată din această stare C. Nu am vorbit mai bine de jumate de an și la reîntâlnire am avut o discuție-mitralieră. C a uitat să-mi povestească despre Marea Nordului, despre Francois, dar mi-a vorbit despre alte lucruri la fel de esențiale pentru mine ca să mă scoată din amorțeală. Câteodată e necesar să-ți muști un deget ca să te asiguri că trăiești, or, o conversație consistentă are același efect.   Ei bine, nu voi desfășura dialogul aici și nici vreo sinteză a lui, ci mai curând o idee, care trebuia să prindă contur într-o bună zi, chiar dacă și în momentul de față e destul de vagă.   Nu mă consider un om fericit sau nefericit. Stările astea alternează. Mai degrabă cred că sunt un om al îndoielilor și instabilității. Mă îndoiesc și de cele mai mărunte și nesemnificative lucruri. Însă altceva mă preocupă. Fanatismul celor care au tendința să se considere fericiți sau nefericiți la modul imperativ. Fericiții sunt de cele mai multe ori patetici și nu fac mare tam tam și cred că ăsta e modul cel mai corect de a trăi. Fericiții îi încurajează și pe alții să adopte optimismul. De cealaltă parte, nefericiții cred că ei înțeleg ,,adevărata existență”. Fac din asta un cult. Își inventează suferințe, depresii și se cred privilegiați, se cred nebuni autentici. Bănuiesc că în sinea lor au vreun model din istorie pe care-l jinduiesc frenetic. Ei nu sunt atât de generoși cu ceilalți. Nu-și împart nefericirea, considerându-se unici, aleși.  Și mi se pare că se creează o atmosferă generală de confuzie, cum că într-adevăr modul ăsta nefericit de a trăi, de a te sacrifica, este cel adevărat și din cauza aceasta mulți înclină să adopte acest stil. Nu cred că a suferi e mai cool, că a suferi te face mai poet, că te face mai interesant. Mulți dintre noi nu au avut parte de o suferință de-adevăratelea. Mulți o simulează și ea se transformă în ridicol, ei se transformă în ridicoli.   Evident, sunt și cazuri autentice. Împotriva lor nu am nimic. Ba chiar îi admir. Am cunoscut puțini oameni dubioși care i-aș putea ,,suspecta” de dezechilibre. Țin minte un astfel de om pe care l-am cunoscut cu vreo patru ani în urmă, dar nu am presupus nimic. Nu prea schimbam vorbe. Am aflat mult mai târziu că a stat doi ani închis în casă. Dacă aș avea ocazia să-l revăd, poate aș îndrăzni să-l întreb câte ceva. Aș simți că vorbesc cu un om cât de cât sincer și ne/fericit.
Autodezertare
ochii ăia albaștriprecum o fiară rănităadulmecând propria indecență

Despre vină, alb și mortul cel mai drag dintre morți
  Sunt câteva lucruri cu adevărat importante la care nu aș renunța niciodată și în care cred. Cum ar fi natura. Pentru că natura oferă senzații, stări.  Obișnuiesc des să merg pe deal, îndeosebi acum. Prind niște apusuri extraordinare. Or, pe drum, când vreau să fac abstracție de oameni, când vreau să mă simt eliberată, îmi focusez atenția admirând cerul, pomii. E un fel de pregătire înainte de a începe activitatea propriu-zisă. Mai am norocul spre liceu să am propriul meu drum, în caz de urgență când sunt în întârziere. E o scurtătură, însă un adevărat paradis. O oază verde între două pante abrupte, cu câteva cărări care întretaie valea. De multe ori mă duc intenționat pe acest drum, cumva periculos, cumva misterios. Și e mai bine. De mii de ori mai bine.  Ziceam că-mi place să admir natura. Să mă așez jos, sau să mă opresc într-un punct, sau să mă învârt până amețesc. Zilele astea m-am bucurat de florile de cais. Frumusețea florilor albe. Un alb pur, inocent, dar în același timp nevrotic. E prima oară când eu am resimțit vină. Vina că admir florile.Vina că văd albul. Vina că simt. Mă simt vinovată în fața tuturor morților. Cei care au meritat să moară și nu văd florile de cais. Cei care au murit pe nedrept și nu văd florile de cais.   Cred că abia acum înțeleg cartea de poezie Frânghia înflorită a lui Radu Vancu despre morții noștri dragi. Zilele astea am recitit-o cap-coadă și am găsit-o cu adevărat emoționantă, iar emoționant nu implică idei și imagini  dulci, dimpotrivă. Cuvinte care m-a făcut conștientă de recenta experiență dură și tăioasă. Și m-am convins că poezia poate ajuta să-ți atenueze, să-ți mângâie dezastrele, nu doar cele interioare și paranoice  frecvente fiecăruia dintre noi la un moment dat, ci și experiențele reale, palpabile, exterioare, nedorite.    Poate nu ar trebui să mă simt vinovată. Lumea se întâmplă și n-ai de ales, zic cei din Lună amară. Mi-ar plăcea ca și ,,mortul meu drag” să-mi spună cum o face mortul lui Vancu: Va veni o vreme când mă va înduioșa/capriciul de a fi fost viu. Când mă va amuza/naivitatea de a nu refuza sfoara de rafie/pe care tu ai refuzat-o. Când voi înțelege/că am trăit totul închis într-un cadavru. Dar ,,mortul meu drag, cel mai iubit dintre morți,/când te lasă inima să-l visezi, nu-mi spune nimic. De parcă mi-ar amplifica vina. 

Generat în 0.331 secunde.