Să zicem că, unele „umbre” omenești te urmăresc toată viața.
Te urmăresc dincolo de suflet.
Negrul acela invizibil, pe numele „umbră”, te pătrunde în adîncul colorat al ochilor, și atunci îți dai seama că te rătăcești.
Dar unde te rătăcești?
Te dezorientezi, te pierzi, și … defapt, UNDE?
Te rătăcești în tine!
Cu toate gîndurile tale, amintirile, oamenii care i-ai iubit sau îi mai iubești, și cu toate stările tale fantomatice și ciudate.
Realizezi că ești singur, și nu din cauza acelei umbre bizare care ți-a pătruns privirea, dar pentru că tocmai ea, formată dintr-o materie vie halucinantă, te ghidează spre „cineva”. Spre cineva care-i al tău, care a fost cândva, sau va fi din nou, sau va fi altcineva, iar tu nu ai de unde ști asta, și cauți debusolat în continuare.
Și tu cauți, flămînd și setos, fără-ncetare. Răspuns la întrebările tale, la toate. Și nu le găsești….
Și uite asta-i starea care o simt EU.
Încurcată, caut liniștea, fug de singurătate și ea după mine.
Și tot nu pot înțelege cine-i acea umbră care îmi urmărește direcția-n care privesc?
Ea nu mă completează, dar face să mă simt rece și pustie.
O rog să plece, și să uite calea spre mine..
Iar „ea” nu vrea … Ea e aici cu mine.
Filed under: Din Viață..., Stare de suflet
