Cartea lui Traianus  surprinde printr-un dar aproape uitat de gramaticile poeziei moderne: darul cântării, bucuria rostirii cuvântului până la desmărginirea lui într-un melos pur. Poemul este nerăbdător să se nască în solitudinea lui sonoră, să se instaureze în spaţiu, să-l domine, fericit ca un luptător cu toate armele pregătite pentru a rezista. Scrierea poemului este aproape un act secund. Ţi-l închipui mai greu pe autor stând la pândă în faţa paginii albe să vâneze poemul prin hăţişurile imaculate. Uneori ai impresia că îşi copie propriile poeme asemenea vechilor scribi în scriptorium, coborând sonoritatea în cămaşa de forţă a literei. Poemul îşi acceptă, în cele din urmă, condiţia de logos întrupat, de constrângere dar şi de luminare lăuntrică.

        Actul scrierii  accentuează, într-un mod paradoxal, imaginea de bard inspirat dar nu  improvizând în faţa unei mulţimi imaginare ci înaintea  nimănui (dacă se poate spune aşa); improvizează de dragul cântării – intuitiv, tumultuos, uneori delicat, alteori aspru, fără să întârzie prea mult în salinele poemului.

         Privind mai atent, autorul are totuşi o ţintă: să încânte raţiunile dumnezeieşti  din inima sa. De aceea  pentru el naşterea poemului trebuie întâmpinată în duh de sărbătoare; pe de o parte beţie înflăcărată, în adierea vinului mistic de care se lăsau îmbătaţi cu atâta pasiune poeţii mistici persani din confreriile sufiste (cu un plus pentru cei din confreria dervişilor rotitori ai lui Djalal al-Din Rumi care îmbinau cuvânt, muzică şi dans); pe de alta, beţie sobră întemeiată pe darul lacrimilor (aşa cum reiese din respiraţia de înaltă poezie a unor pagini de proză isihastă – şi primul gând ne duce la Scara avvei Ioan din Muntele Sinai).

         Ajunşi aici ne putem îngădui să vorbim despre energia poemului şi despre orientarea lui. Fluxul este atât de puternic încât ai impresia că, dacă nu este rostit îndată, cuvântul ar putea să facă explozie. Varietatea formelor dovedeşte imposibilitatea vreunui canon să capteze şi să disciplineze acest flux de energie poetică. Forma se adaptează din mers temperaturii sentimentelor: este singurul act de împotrivire înţelegătoare. Fericire, nefericire, clipe de nuntă şi întunecări de moment, căderi şi înălţări, extaz, exaltări, tunet şi pulbere – totul se transformă în ritm: de colind, de bocet, de elegie, de odă, de rugăciune, de epitalam. Imaginea este sonoră, ochiul e un instrument al auzului. Este vorba de fapt de un singur, mare poem, de nezăgăduit, cu teme care dispar şi revin, cu un final  care poate însemna un alt început, intersectat de unele titluri – aşa, de dragul cititorului, par délicatesse.

           Amintind de versul lui Rimbaud, invocăm aici şi strigătul său, pentru a înţelege mai bine orientarea poeziei lui Traianus: la vraie vie est absente.Poemul său primeşte mesaje şi din invizibil şi din vizibil. Este poem de frontier. O parte primeşte lumina din sferele îngereşti pe care cealaltă parte o cheltuieşte în umbra lumii acesteia care ne ia cu asalt şi ne distruge interioritatea.

           Aici, la frontiera dintre vizibil şi invizibil, are loc prima întâlnire dintre poet şi mistic; şi unul şi celălalt încearcă să depăşească limitele, după cum spune Jean Mambrino într-un cuvânt despre poezia mistică. Primejdia pentru poet este să se lase prins în capcana limbajului, să ia imaginile drept ţintă finală, în vreme ce misticul le arde în urma lui. În cazul de faţă, misticul îl „ajută” pe poet  să descopere lucrurile aşa cum sunt cu adevărat (Albert Béguin), să afle, cu alte cuvinte, unde este viaţa adevărată, cea ascunsă de aparenţe: cea absentă, după Rimbaud.

           Ceea ce salvează poezia lui Traianus să nu fie copleşită de propria ei energie, ceea ce îi dă coerenţă şi-i disciplinează elementele centrifuge, dezvăluindu-l pe poet în adevărul său,  este mişcarea lui de rotaţie ( neîncetată) în jurul Logosului divin – Logosul divin ca poet al Universului, Creatorul marelui Poem în şase  zile, Facerea; Dumnezeu, Cel care nu poate vorbi în proză.

           Logosul divin este adevăratul Centru al poeziei sale, acolo unde mintea coboară în inimă. De aici, condiţia poemului de logos întrupat, acceptând în cele din urmă constrângerea pentru a permite poetului căutarea necondiţionată a Esenţialului.

            Din această perspectivă, amintim un cuvânt al Fericitului Augustin care i se potriveşte foarte bine şi lui Traianus: Iubeşte, şi fă ce vrei!

                                                Dan VERONA,

                                                 BUCUREȘTI