Aseară am fost la o emisiune televizată.
În drum spre casă un alt invitat, cu experiență artisitică, politică și umană, în general, mi-a destăinuit un lucru, care pe oricine ar trebui să-l pună în gardă, inclusiv pe mine.
Domnia Sa, care în momentul de față e încrezut în ceea ce pot face prim-ministrul Leancă(fără lulea) și președintele de parlament Corman mi-a dat un sfat.
Părintesc.
Mi-a zis că ura mea, aproape patologică față de PLDM și exponenții acestei admirabile echipe, nu miroase deloc a bine.
Mi-a zis că Leancă e leacul Moldovei, stat, care oricum nu poate avea nici un viitor decît în cadrul României.
Iar la despărțire m-a sfătuit să scriu numai și numai poezii, fiindcă domniei Sale îi este frică de mine.
Mai bine zis: de ce se poate întîmpla cu mine.
“Curajul tău este frate drept cu prostia!” mi-a mai zis cavalerul bunei Speranțe.
“Iar tu mai ai de trăit și de scris.
Iar cei de la Putere sunt toți niște bandiți, niște hoți și niște criminali de soi!
Iar eu îl știu bine și pe unul, și pe altul, și pe al 3-lea,și pe al 4-lea…
De aceea mă tem pentru viața ta și, te rog, te implor, Traianus, să-i lași cît mai repede în pace și să scrii numai și numai poezii.
Fiindcă ei nu-ți vor înălța monumente, nici nu te vor aburca în vreun post, nici nu-și vor aminti de tine cînd îți va fi mai greu pe suflet, fiindcă ei nu știu ce e acela: Suflet, pentru că ei, pur și simplu, nu-l au…”
Am ajuns acasă, am plîns ca un copil, apoi am scris de durere 65 de poezii în 4 ore și n-am mai avut somn pînă în zori.
Eram descumpănit.
Eram aproape convins.
Și tot nu înțelegeam de ce ar dori cineva cu tot dinadinsul să plec .
Undeva.
