Mi-a zis cineva că visăm pentru a deveni mai buni, pentru a ne ăutea înţelege mai bine, pentru a cunoaşte şi a trăi mai bine cu oamenii dragi nouă. Privesc podul acum şi mă întrebam precum mă întrebam cu 7 ani în urmă: pentru ce mă mai trezesc?
Am avut un vis foarte tulburător astăzi. Deloc straşnic, doar tulburător, pentru că dimineaţa, când am deschis ochii, era să izbucnesc în plâns. Atât de pustie, sură şi apăsătoare e realitatea. De fapt e la fel cum a fost şi până acum, doar că am revenit la visele superbe în care trăiesc în fiecare noapte mai mult decât în săptămâni de zile întregi. Vis care ma readus în starea de tremor, pentru că nu mai înţeleg de ce mă trezesc, pentru că oricare ar fi scopurile, aspiraţiile, dorinţele, ambiţiile, toate sunt doar temporare, toate sunt sortite pieirii... iar visul... m-a readus acolo, unde foarte demult n-a mai călcat picior de al meu... În cădere liberă, fără paraşută, cu sentimentul de dragoste pură, de acasă...
O să-ţi povestesc o mică istorioară, scurtă, depre viaţa între zbor şi vis, între viaţă şi moarte. Aduţi aminte de seara în care oboseala era mai mult decât puteai suporta, când toate gândurile erau doar la somn şi odihnă. Adună la asta extenuarea trupească, durere mărginitoarea cu lipsa de simţ în mâini, muşchii care refuză să asculte, încheieturile care dor în loc să mişte, degetele amorţite, spatele înlemnit. Transpune-le pe toate într-o noapte întunecată, fără de lună, care ademeneşte, invită la somn.
Dar ... e prima zi cu ea,  e a 11 oră de mers, e trecut de 600km de drumuri montane, serpantine şerpuitoare, furtuni de vară, cu vânt şi fulger, cu ploi măşcate şi asfaltul ud ce refuză să ţină cauciucul, drumuri în construcţie, intersecţii, oameni grăbiţi în toate părţile, până când totul începe să dispară undeva. Temerile se evaporă câte una, nu-mi mai pasă cât e de mers, aproape nu-mi pasă că nu vad decât o pată de lumină în faţă şi merg după luminiţile roşii din faţă, merg mult mai repede ca ziua, să ţin pasul cu luminiţile roşii, altfel nu sunt sigur încotro şerpuieşte drumul pe alocuri lipsit de marcaj.
Încet, melodia motorului se schimbă, devine mai vie, la fel de monotonă, dar mult mai frumoasă. Acceleraţia devine mai sensibilă, maşinile rămân ca adormite în urmă, început de powerband.  De vreo oră nu a mai fost vreo localitate şi monotonia încearcă să mă adoarmă, vântul mă ţine treaz. Îmi aud undeva departe gândurile ce-mi zic că poate ar trebui să merg mai încet, pentru că ea e prea frumoasă ca s-o omor din lipsă de experienţă. Straniu, parcă merg mai încet, probabil picioarele-s de plumb, pentru că dreptul a căzut pe frâna de picior şi acum motorul luptă împotriva ei. Îl ridic şi fac prima excursie în powerband. Acceleraţia e atât de vie încât simt că mâinile nu reuşesc să mă ţină şi ea vrea să fugă înainte. Şi abia dacă şi-a arătat jumătate din putere...
Tot aşa, monoton, întuneric, între vis şi veghe, cu porţiuni pe care nu le ţin minte am parcurs ultimii 150km. A fosi cea mai stranie oră din câte am trăit. Am simţit totul, chiar totul. Am simţit amorţeala, durerea, slăbiciunea şi tremorul trupului, drenalina care m-a purtat întreaga zi şi m-a lăsat să uit de odihnă, hrană şi apă. Am simţit în acea oră senzaţia de cădere în vid, care o trăiam la fiece autotren depăşit, care, formând echipă cu vântul nebunatic din acea noapte, crea curenţi de aer ce voiau să mă poarte în toate direcţiile deodată şi acceleram mai tare să trec mai repede. Priveam întunericul şi aproape visam, aproape că nu înţelegeam încotro merg şi pentru ce, de parcă aş fi vrut să fie doar drumul, care e atât de special noaptea încât nu vreai să mai existe destinaţii.
Am simţit dragoste, iubire pură în noaptea întunecată, am simţit lupta dintre precauţie şi dorinţa de a merge pur si simplu, am simţit cum adrenalina trezeşte trupul şi mintea oricât de obosite ar fi cu fiece schimbare de vânt, care ameninţa să mă scoată de pe asfalt. Pentru prima dată am simţit euforie şi legătura cu metalul pentru care am un respect deosebit, până la nivelul căruia am mult de crescut. Am simţit gratitudine, linişte deplină, am simţit că nu mai am nevoie de nimic, că sunt liniştit, echilibrat de indifent şi clar, aproape lucid.
Am ajuns. Extenuat nu spune nimic din ce simţeam. Am scos cu greu hainele care parcă se sudaseră de mine, am adormit, ca să revin, fără să fi crezut vreodată, la visele ce le-am uitat cu 7 ani în urmă, ca să revin la ea, la fel de iubitoare, cu ochii la fel de trişti, ca să o strâng în braţe în plină cădere liberă...

De dimineaţa tremor în suflet, aproape şi în trup şu nu înţeleg şi mă întreb acum: oare de ce mă trezesc?