Trece o zi.
Trec două.
Trei. … Și sunt deja zece.
Și poate-o fi mai multe,dar eu am pierdut numărătoarea,m-am rătăcit în „dorul” care-l port mereu în suflet.
Oh, ce amnezică devin atunci cînd mă gîndesc la tine. Zboară timpul, și toate așa îmi zboară prin fața ochilor.
Mi-e poftă de tine. Mi-e poftă să gust din căldura îmbrățișărilor tale. Pentru a mia oară jur că mi-aș înfiripa ființa în trupul tău, să te simt întotdeauna alături. Pentru că asta mă alimentează.
Sărutul tău devine apă. Iar TU, devii acela de care nu mă pot sătura niciodată.
Povestea mea a pornit de la aceea că nu te cunoșteam. Nu-ți știam chipul, dar îmi plăceai. Nu-ți știam numele, eu te numeam „Anonim”. Nu știam nicio trăsătură a trupului tău, și nici a sufletului. Evadez din vis, și-mi dau seama că acolo te-am văzut. Mergînd pe drum îți văd umbrele, uneori încerc să pășesc pe ele, în speranța că te voi prinde, sau poate tu vreai să mă prinzi, urmărindu-mă în fiece zi. Iar azi, cînd ți-am auzit glasul, șoptindu-mi cele mai alese cuvinte, m-am risipit în firicele de nisip. O voce atît de melodioasă, pură și liniștită, m-a înnebunit. Pentru prima dată mi se-ntîmplă să fiu sedusă de o simplă și tămăduitoare voce.
-Eu vreau mai mult. Știi ce?
Să fii partea din mine, care completează.
Pentru că spațiul gol din mine strigă însetat și înfometat după tine.
Tu, ființă tainică și unică. Mi-e poftă mai mult și mai mult de tine. De tine trup și suflet. De tine nepieritor. Etern. Nemuritor. Doar al meu.
Mi-e poftă de tine.
De tine ieri, azi, mîine .. și peste ani la fel.
Filed under: Bărbatul, Despre dragoste..., Femeia, Stare de suflet
