Pe strada mea traiește o femeie cu o traistă în mână. Adica iese din casa numai la cumpărături. Pungile de sub ochi nu i le mai disimulează bretonul lung, încâlcit, demult vopsit cu un fel de blond-gri, mereu cărunt la rădăcini. Dă impresia ca iese numai înainte și după băut. Cu vreo zece ani în urmă a fost tânără. Încă nu-i bătrână. Adica-i la vîrsta care le stă bine puținor femei. Are toți nervii și dracii depănați într-un gem. Nu salută și nu așteaptă binețe din gura nimănui. Încă n-a învățat să se îmbrace ca semenele. Ceea ce poartă semănă cu un protest de neîmpăcare cu ce-a făcut timpul din ea. Are fața crispată. În rarele ocazii de zâmbit, pare că-i scârțâie mușchii neobișnuiți cu bucuriile, și-a potrivit masca indiferenței, să nu-și trădeze vreo emoție greu de controlat.Dăunăzi ieșeam cu familia după frunze de dud (asta-i altă poveste), am coincis cu dânsa la semafor. Bărbatul meu i-a observat traista și a reflectat în glas. M-a uimit, dânsul, poate numai în prezența mea, rar se uită la alte femei și deloc nu le judecă: ”Lumea zice că Roza era cea mai frumoasă domnișoară din această localitate. Dacă n-ar zice lumea, ar fi greu de crezut.”
Pentru mulți bătrânețea vine ca o povară, pentru femeile frumoase și iubite vine ca o pedeapsă, nu mai știu cine o fi spus asta; o femeie cu farmecele în apus ori un bărbat observând apusul unei femei.