În viața mea profesională, am avut de-a face cu trei feluri diferite de PPP-uri.

Prima oară, bineînțes, mi s-a întâmplat să folosesc termenul respectiv la Banca Națională, când acesta încă coincidea cu rezultatele unei căutări triviale pe google: paritatea puterii de cumpărare. A fost o noțiune utilă fiindcă era unica metodă cosmetică de a-i conferi PIB-ul nostru amărât o înfățișare cât de cât civilizată. Chiar și acum acei 1.965 dolari per capita arată ceva mai sexy fiind ajustați la puterea de cumpărare a dolarului în Republica Moldova – 3.369 dolari SUA. Ce anume e ieftin la noi și e scump în SUA rămâne în continuare o enigmă. În mod clar, nu e vorba de laptopuri și telefoane mobile.

Mai proaspăt, termenul care le-a eclipsat pe toate celelalte a fost cel de propunere de politică publică. La această categorie am lăsat în urmă 31 de PPP-uri elaborate de ministerele de resort cu ajutorul experților din partea proiectului pe care am avut și onoarea și plăcerea să-l conduc. La această etapă 3/4 din propozițiile care-mi ieșeau pe gură conțineau sintagma PPP în sensul pe care l-am descris mai sus.

Niciodată nu am fost atras în mod particular de PPP-uri în sensul de parteneriate publice-private. Aveam impresia că nu e altceva decât un buzzword pe care iubește să-l folosească (des) Dodon și (ceva mai rar) Lazăr atunci când e vorba de a face ceva fără a aloca pentru acest ceva resurse bugetare. Recunosc că nu prea mi-am dat silința să pătrund sensul acestei baghete magice, dar nici mitologia oficială nu mi-a fost de prea mare ajutor. (Apropo, în conformitate cu o evaluare efectuată de BERD suntem printre fruntași în ceea ce privește cadrul legal vizavi de PPP-uri și printre codași în ceea ce privește aplicarea acestuia.)

La origine, PPP-urile nu au fost altceva decât niște concesiuni triviale. Atunci când statul și vrea, și nu vrea să-i permită sectorului privat să activeze într-un domeniu monopolist, calea de mijloc este trasată de PPP-uri. Să zicem că e vorba de exploatarea resurselor naturale. Partnerul privat (cu bani) face proiectarea și suportă cheltuielile investiționale după care i se îngăduie ca o vreme oarecare să extragă beneficii operaționale care-i permit recuperarea investiției. La expirarea termenului de arendă, statul își însușește proprietatea și continuă să primească beneficii operaționale cât îl ține cureaua. Astfel de plain vanilla funcționau până și-n Bulgaria socialistă care le permitea scandinavilor să dezvolte complexe hoteliere pe litoralul Mării Negre și să le folosească vreo câteva decade după care le punea în buzunarul public. Găselnița a funcționat în virtutea (nu că ar fi vorba realmente de ceva onorabil) faptului că privatizarea terenurilor într-o țară socialistă era în afara discuției. De aici și reticența mea față de acest instrument: dacă poți privatiza – privatizează și nu umbla cu fofârlica.

Ceea ce nu cuprindea vizorul meu era alt gen de PPP-uri.

Statul vrea (fiindcă a promis!) să livreze un bun public care până una alta nu există. Să zicem că e vorba de niște centre de excelență în domeniul medical, care vor permite moldovenilor să trateze acasă maladiile pentru care în prezent trebuie să meargă în Austria sau Germania. Sectorul privat nu se apucă fiindcă nu știe care va fi cererea. Metoda convențională îi sugerează Ministerului Sănătății să înceapă de la finanțarea pe bază de inputuri: investiții capitale, procurări de echipamente medicale sofisticate, angajări de personal și, în condițiile când toate astea funcționează, să inițieze livrarea de servicii medicale. Șansele de reușită tind spre zero.

Metoda alternativă este să facă un PPP. Prin concurs, Ministerul Sănătății ar urma să selecteze un partener privat care să se ocupe de proiectare, finanțare, construcții și menținerea unui centru de excelență medicală, promițându-i acestuia să procure de la el servicii medicale în anumite proporții. Sau să-i achite o taxă de disponibilitate (availability payment) pentru simplul fapt că acest centrul de excelență există! Frumuseațea acestei abordări este că statul nu procură inputuri, ci outputuri – serviciile pe care a promis să le livreze.

Bineînțeles, nu și fără câteva dedesupturi. Cel mai mare îl reprezintă faptul că promisiunea-i promisiune – zis și uitat. Prin urmare, e nevoie de garanții ceva mai solide decât niște vorbe de duh. Pentru partenerul privat este important ca partenerul public să nu se răzgândească în timp ce carul se urnește din loc. Motive de îngrijorare sunt suficiente: planificarea bugetară se face pe termen de trei ani, dar se bate în cuie doar pentru anul următor. Ministerul Finanțelor poate oricând să strângă din umeri. Ce-i de făcut?

Din păcate, Ministerul Finanțelor a învățat o lecție amară pe vremurile când guvernarea lui Sangheli (așa se zvonea în târg) împărțea garanții de stat la stânga și la dreapta, iar stingerea lor a căzut ca o povară neînchipuit de mare pe umerii guvernului Sturza. Dar vremurile se schimbă. În condițiile unei transparențe adecvate, abstinența actuală este mai mult o constrângere decât un succes.

Și când te gândești că un management financiar pertinent ar putea înzestra Republica Moldova cu rețea de metro în capitală, parcări civilizate, conexiune rapidă între Chișinău și Bălți (sau Giurgiulești dacă așa-i voia boierului), centre medicale de excelență…

Pișcă-mă, căci visez.