Tu,anonimul meu…
Te-am strîns între bătăile inimii mele,ca să te am mereu aproape,chiar dacă,nu știu cine ești…
Nu-ți imaginez cîtă liniște mă domină,cînd îți simt prezența în fiecare celulă din mine.Un rece fior mă trece,mă inundă,mă rătăcește,iar eu,mă pierd cu ochii deschiși fiind cu gîndul la tine. De ce ești tu acela care mă privește în adîncul ochilor și-mi vorbești fără cuvinte ? De ce ești tu acela care-n totdeauna mă săruți flămînd? De ce mă cuprinzi atît de tare,de-ți pare că nu mă vei vedea vreodată? De ce-mi apari în cale atunci cînd simt că pierd firul dragostei? De ce eu nici acum nu știu cine ești TU? Pare-mi-se,vorbesc cu o fantomă,care mă bîntuie de luni de zile,de ore-n șir,dar,care nu mă lasă pentru nimic în lume.
E cel mai ciudat lucru care mi s-a întîmplat,pentru că în Prima Confesiune am declarat cea mai delicată emoție care-am avut-o cu tine,stînd clipe “veșnice” alături. A fost cea mai frumoasă aventură,care m-a furat din brațele ciasului pustiu,și m-a adus lîngă tine.Eu nu știu cine ești,și tocmai de aceea vreau să te “reconstruiesc” ,ca mai apoi să fim de nedespărțit.
[Capitolul 2]
