Frumuseţea anonimatului Mi-am amintit zilele acestea de Aurel Scobi­oa­lă, plecat anul trecut de partea cealaltă a lucruri­lor… Nu ştiu cît şi dacă vă spune ceva numele celui răposat. Probabil nu. Sau, mai curînd, nu - pur şi simplu (deşi, evident, luînd cauzele la puricat, ajungi inevitabil să înţelegi ca “nu”-ul respectiv e şi impur, şi coplesitor de complex în acelaşi timp). Aurel Scobioală a fost un scriitor pentru copii. A scris, în perioada sovietică, cîteva lucruri dulci, de o aproape subversivă ingenuitate, fără ineren­te­le, pe atunci, moralizări didactice şi (mai ales!) partinice… Lumamejovisidu- parcă aşa se numea una dintre cărţile sale, reunind într-un singur cu­vînt, prin aglutinarea primelor doua litere, denumi­ri­le zilelor săptămînii: condică fantezistă, de o gra­tu­i­tate surîzătoare şi graţioasă. Asta în timp ce rafturile librăriilor şi ale bibliotecilor se îngrelau cu mereu alte tomuri ale interminabilei “Leniniane” sau cu romane anodine despre colectivizare… Aurel Scobioală n-a fost ceea ce se cheamă un scriitor important, reper, cap de serie etc. Pro­ze­le sale au savoarea purităţii, sînt susceptibile de atmosferă, ating uneori pragul naivităţii auten­ti­ce - tocmai calitatea (calităţile) pentru care sînt prizate de micul cititor. Ele au verosimilitatea înal­tă a prefăcătoriei, ştiinţa subtilă a jocului sub spe­cia maximei sobrietăţi, aerul grav al convenţiei. Nu urcă, însă, în demnitatea miracolului, ca unele poeme de Grigore Vieru, nu impun un stil, nu au făcut şcoală. Şi cu toate acestea, există în sine, au facultatea mirobolantă a unei vieţi proprii. Probabil că pentru asta, în fond, la cel de-al XXX-lea Congres International al IBBY (Consiliul Inter­na­ţional al Cărţii pentru Copii şi Tineret) de la Macau, China, din septembrie 2006, cartea lui Aurel Scobioală (un titlu aiuritor, dar fascinant, va previn), Carte pentru ciîni destepţi, a primit Diplo­ma de Onoare… A fost multă vreme consilier la Uniunea Scrii­to­ri­lor din Chişinău. Cînd barul de la parter - locul unde scriitorimea noastră se socializa frenetic şi boem - mai funcţiona (o vreme s-a aflat într-o exasperantă renovare şi mi-e teamă că acesta va fi motivul pentru care acad. Mihai Cimpoi va pier­de următorul mandat de preşedinte al Uniunii), Au­rel Scobioală putea fi văzut în dreptul unui pă­hă­ruţ de vodcă, învăluit de fumul gros al ţigărilor “Temp”.  Era un bărbat înalt, cu un cap masiv or­nat cu doi ochi negri, enormi, şi cu o mustaţă co­che­tă, de o premeditată desuetudine. Nu ştiam pe atunci că suferă crîncen de cancer pulmonar şi că lichidul incolor avea, pentru el, efectul unei pasagere şi improbabile beatitudini… Fusese coleg cu mama la “Alecu Russo”, universitatea din Bălţi, şi uneori, cînd mă invita larg să iau loc în areopagul de muşterii ce se întimpla să con­du­că (fiindcă avea, realmente, aerul de guru, privi­le­giat de vîrstă, de experienţă, de un fler incisiv), mă simţeam în pielea unui favorit… Altminteri era un om delicat. Avea atenţii pen­tru toţi, fără obişnuitele printre literaţi discriminări de rang sau te miri ce alte idiosincrasii. În afara paginii redevenea bărbatul lucid şi pragmatic, în stare să te uimească cu precizia cîte unui diag­nos­tic, pus rectiliniu, peste orice conjunctură. Un spirit care a privit lumea fără prea multă pietate, dar care s-a revanşat în delicioase instantanee prozastice, unde îşi adjudeca cercul lui de can­doa­re, micul său eden cu lotuşi şi chiparoase… M-am întrebat întotdeauna cum poate un băr­bat atît de impunător (părea un hidalgo rătăcitor printre derizoriile făpturi ale lumii) să se rezume la instantanee şi fulguraţii? Povestirile sale îţi dau, cert, un reconfortant sentiment epic şi ai fi vrut cî­teodată să le amîi niţel sfîrşitul, să guşti mai de­par­te stilul lor jovial şi acidulat totodată. De ce nu ne-a lăsat un roman? Cît din penibilă condiţie a scriitorului basarabean - omul dintre lumi- intră în această potenţialitate ratată? Mult-puţinul postmodernism de pe malurile Bî­cu­lui îi este îndatorat şi acestui scriitor fără velei­tăţi. Aurel Scobioală ne învaţă frumuseţea ano­- ni­matului temeinic făcut…