Parabola vameşului şi fariseului îşi dobândeşte întreaga valoare în iconomia duhovnicească a Triodului. Aşezată la intrarea în Postul Mare, ea îl previne pe credincios împotriva slavei deşarte la care l-ar putea expune eforturile sale ascetice. Ca întreaga cateheză imnografică, învăţătura despre smerenie are funcţia esenţială de a echilibra regulile postului şi ascezei pe care le prevede typikon-ul, punând în evidenţă dimensiunea lor duhovnicească. Fiindcă fariseul era într-adevăr un drept care postea două zile pe săptămână şi păzea Legea aşa cum un creştin zelos ar putea păzi cu stricteţe regulile typikon-ului, dar s-a îngâmfat cu slavă deşartă slăvindu-se cu faptele sale şi judecând pe aproapele său: vameşul. Aceasta e atitudinea de care trebuie să fugim încă de la începutul parcursului ascetic pentru a putea primi răsplătirile duhovniceşti ale virtuţilor pe care le vom fi practicat în timpul Postului Mare: ele trebuie ţinute ascunse în inimă evitând cu toată atenţia judecarea aproapelui. Slava deşartă şi corolarul ei, maimuţăreala virtuţii prin ostentaţie, sunt două patimi care-l pândesc pe ascet la începutul şi sfârşitul cursei sale. Comentând această parabolă, imnografii urmau o învăţătură comună vechii tradiţii monahale. Un părinte al monahilor, avva Evagrie, afirma, de exemplu:
(more…)