Portalul Tineretului Ortodox din Moldova

– Parinte Teofil, de ce se numeste acest rastimp Saptamana Patimilor sau Saptamana Mare?

– Rastimpul acesta pana la Sfintele Pasti, pana in Sambata cea Mare inclusiv, se numeste Saptamana Patimilor sau poate ca mai corect Saptamana Patimirilor Domnului Hristos, pentru ca in acest rastimp se pomenesc evenimente legate de suferintele Mantuitorului si evenimente premergatoare acestor suferinte, si se face pomenire de lucruri care privesc mantuirea noastra, lucruri de o importanta deosebita. De aceea saptamana aceasta se mai numeste si Saptamana Mare, saptamana in care ne gandim la lucruri mari si minunate, de importanta pentru fiecare dintre noi. Credinciosii in aceasta saptamana sunt cu mai multa grija in ceea ce priveste randuiala Postului, sunt cu mai multa luare aminte la slujbele dumnezeiesti care se fac in mod deosebit in aceasta saptamana, slujbe mai lungi, slujbe mai adanci parca decat in alta vreme, slujbe mai angajante pentru credinciosii care iau parte la ele, in dorinta de a-si aduce iubirea si recunostinta lor fata de Mantuitorul Care pentru noi si pentru a noastra mantuire S-a rastignit in vremea lui Pontiu Pilat si a patimit si S-a ingropat, ca dupa aceea sa urmeze Invierea cea de-a treia zi, propovaduita de Scripturi si praznuita de noi la Sfintele Pasti. In primele zile ale Saptamanii Sfintelor Patimiri ale Domnului Hristos este randuit ca in Sfanta Biserica sa se spuna in chip de marturisire si de rugaciune urmatorul text liturgic: „Camara Ta Mantuitorule o vad impodobita si imbracaminte nu am ca sa intru intr-insa. Lumineaza-mi haina sufletului meu, Datatorule de lumina si ma miluieste”.

– In Sfanta si Marea Luni se face pomenire de fericitul Iosif cel prea frumos si de smochinul care s-a uscat prin blestemul Domnului.

– Luni, in Saptamana Sfintelor Patimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica ne aduce aminte de fericitul Iosif cel frumos, cel frumos la trup si la suflet. Este vorba de Patriarhul Iosif, care ne impresioneaza pe toti prin dorinta lui de a-I sluji lui Dumnezeu implinind poruncile, prin dorinta lui de a fi curat inaintea lui Dumnezeu, prin faptul ca a fost bun si binevoitor cu fratii sai care l-au vandut in Egipt. El este o preinchipuire a Domnului nostru Iisus Hristos, cel vandut de Iuda, unul dintre ucenicii sai, este o preinchipuire a Domnului Hristos, care a tinut sa implineasca intru toate voia Parintelui Ceresc si sa ne fie noua pilda de urmat. Fericitul Iosif este omul vrednic de pomenire pentru toate cate s-au intamplat cu el. A fost iubit de parintii lui, a fost iubit de Patriarhul Iacob. Fratii lui l-au vandut in Egipt. A ajuns in Egipt si asezarea sufletului sau a fost probata intr-o ispita peste care a trecut. A ajuns in inchisoare invinuit fiind de pacate, el, care a tinut sa ramana fara de pacat, apoi ca talcuitor al viselor lui Faraon, mai-marele Egiptului, insa a fost gasit drept intelept si bun de a conduce Egiptul si a salvat de la moarte prin infometare pe concetatenii sai si pe conationalii sai, pe care dupa aceea i-a adus in Egipt. De aceea Sfanta noastra Biserica il pomeneste cu cinstire ca un preinchipuitor al Mantuitorului.

Tot in aceasta zi de Luni binecuvantata, pomenim si o minune pe care a facut-o Domnul Hristos, o minune spre inteleptirea credinciosilor, pentru ca negasind smochine intr-un smochin neroditor, l-a blestemat sa se usuce si s-a uscat, iar Sfanta noastra Biserica pomenind aceasta intamplare, are in vedere o explicatie pentru cei credinciosi, atragandu-le atentia ca suntem toti chemati spre rodire si ca Domnul Hristos asteapta ceva de la noi, si noi suntem datori sa-i oferim Mantuitorului virtutile noastre in loc de alte roade. Smochinul cel blestemat de Mantuitorul este un fel de pilda pentru noi, ca sa stim ca Domnul Hristos rasplateste nu numai binele pe care-l fac oamenii, ci rasplateste si pedepseste si indaratniciile lor, si neangajarile lor spre bine. Se spune in Sinaxarul de la slujba de Luni, din Saptamana Patimilor ca Domnul Hristos nu si-a aratat niciodata puterea pedepsitoare asupra oamenilor – sa intelegem in vremea propovaduirii Sale – dar si-a aratat-o asupra unui smochin, ca sa se inteleaga din aceasta ca El are si putere pedepsitoare, iar credinciosii sa se sileasca sa fie, nu sub blestem, ci sub binecuvantarea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, cum reiese si dintr-o alcatuire din Postul Sfintelor Pasti, in care vorbim fiecare dintre noi cu propriul nostru suflet si ne indemnam pe noi insine sa nu dormitam, ci sa ne trezim si sa lucram pentru slava lui Dumnezeu si pentru binele nostru vremelnic si vesnic.

„Camara Ta, Mantuitorul meu, o vad impodobita, si imbracaminte nu am, ca sa intru intr-insa. Lumineaza-mi haina sufletului meu, Datatorule de lumina, si ma mantuieste” (Luminanda).

– In Sfanta si Marea Marti se face pomenire de cele zece fecioare din Sfanta Evanghelie.

– In Martea Saptamanii celei Mari am facut pomenire, tot indrumati de Sfanta noastra Biserica, despre pilda celor zece fecioare, deci despre fecioarele intelepte si despre fecioarele neintelepte. Este o pilda spusa de Domnul Hristos si pe care Sfanta noastra Biserica ne-o pune in fata constiintei in Martea cea Mare. Si noi, parcurgand Saptamana Sfintelor Patimiri, am pomenit marti pilda cu cele zece fecioare si pe cele zece fecioare, luand aminte si prin textele liturghice din ziua respectiva la cele cinci fecioare intelepte, care au avut untdelemn in candelele lor si care l-au intampinat pe Mirele care este Domnul Hristos, au intrat cu el in camara nuntii si s-au bucurat de ospatul mirelui, in timp ce celelalte cinci fecioare nu s-au putut bucura de intalnirea cu Mirele pentru ca au mers sa-si cumpere untdelemn pentru candelele lor. Aceasta pilda, Domnul Hristos ne-o pune in fata ca sa ne gandim la faptul ca trebuie sa fim intotdeauna pregatiti prin fapte bune pentru intampinarea Mirelui ceresc, sa fim alcatuiti prin faptele nostre cele bune ca sa putem lua parte la ospatul cel vesnic. Domnul Hristos ne indeamna la priveghere, concluzia pildei fiind: privegheati si va rugati ca nu stiti cind vine Fiul Omului (Mt. 25, 13). Deci, Sfanta noastra Biserica ne invata in fiecare zi de marti din Saptamana Sfintelor Patimiri, ne-a invatat si in aceasta saptamana in ziua de marti, sa fim cu luare aminte la noi insine, la datoriile noastre, sa asteptam pe mirele ceresc cu inima iubitoare si cu fapte bune, ca si intru aceasta sa se preamareasca Tatal nostru cel din ceruri. In aceasta zi de marti, ca si in celelalte zile din Saptamana Sfintelor Patimiri, pana miercuri inclusiv, la slujba de dimineata, la utrenie, se spun urmatoatrele cuvinte:

„Iata mirele vine in miezul noptii si fericita este sluga pe care va afla-o priveghind; iara netrebnica e cea pe care o va gasi lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul sa nu te ingreuiezi, ca sa nu te dai mortii si afara din Imparatie sa te incui, ci te desteapta strigand: Sfant, Sfant, Sfant esti Dumnezeul nostru, pentru Nascatoarea de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”.

– In Sfanta si Marea Miercuri, dumnezeiestii Parinti au hotarat sa se pomeneasca femeia cea pacatoasa care a uns cu mir pe Domnul, pentru ca aceasta s-a intamplat cu putin inainte de mantuitoarea Patima.

– In Miercurea Saptamanii Sfintelor Patimiri, pomenire s-a facut si se face totdeauna despre o femeie cinstitoare a Mantuitorului nostru Iisus Hristos, pe care Sfanta noastra Biserica o prezinta si ca pe o femeie pacatoasa. In Sinaxarul zilei respective insa se pomenesc mai multe ungeri cu mir, pe care le-a primit Domnul Hristos, iar Sfanta noastra Biserica se opreste in mod special asupra ungerii cu mir din partea unei femei care a adus mir de mult pret, mir care era socotit ca avand pretul mai mare decat 300 de dinari, ceea ce insemna pretul a 300 de zile de lucru. Femeia si-a aratat cinstirea ei fata de Mantuitorul nostru Iisus Hristos turnand peste El mirul cel de mult pret si Domnul Hristos a primit cinstirea pe care i-a adus-o acea femeie. Este de observat ca in Sfanta Evanghelie nu se spune ca acea femeie a fost pacatoasa. Sfanta noastra Biserica insa face o legatura intre femeia cinstitoare a Mantuitorului si femeia pacatoasa despre care istoriseste Sfantul Evanghelist Luca si despre care se poate citi in capitolul al saptelea din Sfanta Evanghelie de la Luca. Cantarile, textele liturgice care impodobesc slujba din Miercurea Saptamanii celei Mari se refera la aceasta femeie ca la o femeie pacatoasa, si sfantul Ioan Gura de Aur face o legatura intre vinderea lui Iuda, intre faptul ca Iuda l-a vandut pe Mantuitorul, si femeia careia i s-au dezlegat pacatele de catre Domnul Hristos. Iar Sfanta noastra Biserica face si ea aceeasi legatura, iar in legatura cu femeia pacatoasa ne spune ca acea femeie a luat randuiala de mironosita. „Doamne”, zicem noi catre Domnul Hristos, „femeia care cazuse in pacate multe, simtind dumnezeirea Ta”, deci fiind miscata de darul lui Dumnezeu ca sa cunoasca ceva din maretia Mantuitorului, „si luand randuiala de mironosita”, deci facand ceea ce voiau sa faca femeile mironosite dupa inmormantarea Domnului Hristos, a anticipat cumva inmormantarea Mantuitorului si pregatirea lui cu miresme, „aducand mir de mult pret”, dar si-a adus si inima ei cinstitoare, si-a adus si dorinta ei de a i se dezlega pacatele, pentru ca zicea femeia: Dezleaga-mi pacatele mele, asa cum eu mi-am dezlegat parul. Si cerea de la Domnul Hristos lacrimi, de la El care scoate apa din mare prin nori. E o alcatuire extraordinar de frumoasa si minunata, o alcatuire impresionanta pentru toti credinciosii, este un text liturgic de o maretie unica si ar fi bine sa il avem mai mult in vedere si sa-i ascultam cuprinsul si-n aceasta zi in care ne gandim la ceea ce s-a intamplat cand femeia pacatoasa a adus mir de mult pret ca semn de cinstire pentru cel ce a randuit apoi ca fapta ei sa fie pomenita si sa fie propovaduita spre pomenirea ei oriunde se va propovadui Evanghelia (cf. Mt. 26, 13).

„Doamne, femeia ceea ce cazuse in pacate multe, simtind Dumnezeirea Ta, luand randuiala de mironosita si tanguindu-se a adus Tie mir mai inainte de ingropare, zicand: Vai mie! Ca noapte imi este mie infierbantarea desfraului, si intunecata si fara de luna pofta pacatului. Primeste izvoarele lacrimilor mele, Cel Ce scoti cu norii apa din mare; pleaca-Te spre suspinurile inimii mele, Cel Ce ai plecat cerurile cu nespusa plecaciune. Ca sa sarut preacuratele Tale picioare si sa le sterg pe ele iarasi cu parul capului meu. Al caror sunet auzindu-l cu urechile Eva in Rai in miazazi, de frica s-a ascuns. Cine va cerceta multimea pacatelor mele si adancurile judecatilor Tale, Mantuitorule de suflete, Izbavitorul meu? Sa nu ma treci cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel Ce ai nemasurata mila” (Idiomelar, glasul al 8-lea, alcatuire a Casianei monahia, Triod).

– In Sfanta si Marea Joi, dumnezeiestii Parinti care au randuit pe toate bine, urmand predaniilor dumnezeiestilor Apostoli si Sfintelor Evanghelii, ne-au predat sa praznuim patru lucruri: sfanta spalare a picioarelor, Cina cea de taina, adica predarea infricosatoarelor Taine, rugaciunea cea mai presus de fire din Ghetsimani si vanzarea Domnului.

– Dupa evenimentele pe care le-am pomenit in primele trei zile din Saptamana Sfintelor Patimiri, am ajuns sa ne gandim si la cele petrecute si in Joia premergatoare patimirilor Domnului, si ne-am bucurat de toate cele ce au randuit Parintii cei duhovnicesti sa fie pomenite in Biserica si de catre toti credinciosii. Ne-am oprit cu bucuria de a intelege maretia Domnului Hristos, Cel ce Dumnezeu fiind, a spalat picioarele ucenicilor Sai. Ne-am minunat de Dumnezeu Cel ce spala picioarele omului si care a randuit ca si noi sa facem la fel. Pentru ca a zis apoi: „Voi ma numiti pe mine Invatatorul si Domnul si bine ziceti caci sunt. Deci daca Eu Domnul si Invatatorul v-am spalat voua picioarele voastre, si voi sunteti datori sa va spalati picioarele unii altora, pilda v-am dat voua ca si voi sa faceti la fel” (In. 13, 14). Este o porunca a Mantuitorului ca sa fim unii fata de altii cinstitori, de a ne smeri unii in fata altora, de a fi curatitori ai fratilor nostri. Pentru ca duhovniceste asta inseamna si la asta suntem chemati de catre Domnul Hristos.

Am pomenit apoi Cina cea de taina, ultima cina pe care a avut-o Domnul Hristos impreuna cu ucenicii sai inainte de Sfintele Sale Patimiri, cand a randuit ca cele ce le-a facut El atunci, acolo, sa se faca in continuare spre pomenirea Lui, caci luand paine in sfintele, preacuratele si fara prihana mainile sale a sfintit, a binecuvantat, a frant si a dat ucenicilor sai, zicand: „Luati, mancati, acesta este trupul Meu care se frange pentru voi spre iertarea pacatelor. Asemenea si paharul dupa cina zicand: Beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu al legii celei noi care pentru voi si pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor” (Mt. 26, 26-27). In Sfanta Evanghelie de la Luca si in Epistola I catre Corinteni a Sfantului Apostol Pavel se afirma ca Domnul Hristos dupa ce a spus aceste cuvinte a randuit: „Aceasta sa faceti intru pomenirea Mea” (Lc. 22, 19; I Cor. 11, 25), si aceasta o facem si noi la fiecare Sfanta Liturghie, cand ne aducem aminte de aceasta porunca mantuitoare si de toate cele ce s-au facut pentru noi: de cruce, de groapa, de invierea cea de a treia zi, de suirea la cer si de sederea de-a dreapta Tatalui, si de cea de-a doua slavita iarasi venire, aducem cinstitele daruri si le oferim Mantuitorului, si le oferim lui Dumnezeu in general, zicand: „Ale Tale dintru ale Tale, Tie aducem de toate si pentru toate”. Acestea le facem la fiecare Sfanta Liturghie, dar le pomenim in chip deosebit in Joia cea Mare, cand pomenim Cina cea de taina in pomenirea cea de peste an. Am facut si aceasta in Joia cea Mare.

Noi pomenim si am pomenit in Joia cea Mare si rugaciunea din gradina Ghetsimani, cand Domnul Hristos L-a rugat pe Tatal ceresc sa treaca paharul suferintelor de la El daca este cu putinta si a precizat ca vrea sa implineasca voia Parintelui ceresc, pentru ca a zis: „Nu voia Mea, ci voia Ta sa se implineasca” (Mt. 26, 39). Este rugaciunea de care pomenesc sfintii evanghelisti si pe care o pomenim si noi in Joia cea Mare, si la care e bine sa ne gandim si noi, si ne gandim de fapt, si cand putem sa ne oprim la acest eveniment minunat si pentru noi datator de orientare, in sensul ca si rugaciunea noastra trebuie sa fie o rugaciune cat mai adanca, o rugaciune totala. Mai pomenim si prinderea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, arestarea lui in gradina Ghetsimani, cand Iuda l-a sarutat si i-a zis” „Bucura-te, Invatatorule” (Mt. 26, 49), si cand cei care au venit impreuna cu el l-au prins pe Domnul Hristos si l-au dus la judecata lor, si l-au dus sa-l chinuiasca. In fata Sfantului Potir cu dumnezeiestile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cerestile si de viata facatoarele Taine ale lui Hristos, noi spunem Mantuitorului: „Nu-ti voi da sarutare ca Iuda, nu voi spune Taina Ta vrajmasilor Tai; ci, ca talharul marturisindu-ma, strig Tie: Pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta”.

In aceasta Joi minunata si vrednica de tinut minte, Sfanta noastra Biserica ne conduce sa vorbim cu Mantuitorul si sa zicem:

„Cand maritii ucenici, la spalarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rau credincios, cu iubire de argint bolnavindu-se, s-a intunecat si judecatorilor celor fara de lege pe Tine, Judecatorul cel drept, Te-a dat. Vezi, iubitorule de avutii, pe cel ce pentru aceasta spanzurare si-a agonisit; fugi de sufletul nesatios, cel ce a indraznit unele care acestea asupra Invatatorului. Cela ce esti spre toti bun, Doamne, marire Tie”.

– In Sfanta si Marea Vineri se praznuiesc sfintele si mantuitoarele si infricosatoarele Patimi ale Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Se mai face inca pomenire si de marturisirea mantuitoare facuta pe cruce de talharul recunoscator, care a fost rastingnit impreuna cu El.

– Astazi, in Vinerea cea Mare, Vinerea Patimirii Mantuitorului nostru Iisus Hristos, ne aducem aminte de suferintele Domnului pentru noi si pentru a noastra mantuire, de scuiparile, de bataile, de chinuirile de tot felul, de batjocurile, de rastignirea pe cruce si de moartea pe cruce a Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care toate s-au facut pentru noi si pentru a noastra mantuire. Ne-am pregatit vreme indelungata pentru aceste intampinari, pentru aceste ganduri si simtaminte care ne pun in legatura cu iubirea Mantuitorului aratata pe cruce, ne pune in legatura cu jertfa Mantuitorului nostru Iisus Hristos adusa pentru noi. Fiind lucru mai presus de fire, fiind mai presus de lume, cu greu putem sa apreciem aceste patimiri pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a primit pentru mantuirea noastra si in masura in care le intelegem sau intelegem ceva din ele, stam si noi in fata Domnului Hristos, in fata crucii, stam impreuna cu Sfantul Ioan Evanghelistul si cu Maica Domnului in apropierea crucii Mantuitorului nostru Iisus Hristos si invatam de la El sa iertam pe vrajmasii nostri. Caci Domnul Hristos a zis: „Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac” (Lc. 23, 34), iar aceasta a zis-o despre rastignitorii Sai. Invatam de la Domnul Hristos sa ne incredintam toate ale noastre in mainile lui Dumnezeu, caci Domnul Hristos fiind pe cruce, a zis catre Dumnezeu: „Parinte, in mainile Tale imi dau duhul meu” (Lc. 23, 46). Invatam de la Domnul Hristos sa implinim toate lucrurile pana la deplinatatea lor. Caci il auzim pe Domnul Hristos zicand: „Savarsitu-s-a” (In. 19, 30). Invatam de la Domnul nostru Iisus Hristos ceva despre maretia pocaintei, pentru ca talharul cel bine cunoscator, care si-a dat seama ca pentru pacatele lui patimeste, ca pentru ale lui pacate este rastignit impreuna cu Domnul Hristos, care este nevinovat, a zis catre Mantuitorul: „Pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta”, iar Domnul Hristos i-a raspuns: „Adevar graiesc tie, astazi vei fi cu mine in Rai” (Lc. 23, 42-43). Toate acestea pomenindu-le, cerem de la Dumnezeu ajutor ca sa intelegem cat mai bine cele ce s-au facut pentru noi si intelegandu-le, recunostinta noastra sa fie cat mai deplina. Condusi de Sfanta noastra Biserica in aceasta zi de Vinere Mare, in aceasta zi de Vineri intunecata si luminata. Intunecata pentru ca s-a intunecat soarele si s-a cutremurat pamantul, dar si luminata, pentru ca-i luminata de iubirea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, in care se arata Dumnezeu Insusi, Cel ce este iubire; intru aceasta zi binecuvantata de Dumnezeu ne indemnam unii pe altii cu cuvintele Bisericii si zicem:

„Pe cel ce S-a rastignit pentru noi veniti toti sa-L laudam ca pe acesta L-a vazut Maria – e vorba de Maica Domnului – pe cruce si a zis: Desi rabzi rastignire, Tu esti Fiul si Dumnezeul meu”.

– In Sfanta si Marea Sambata praznuim ingroparea dumnezeiasca si trupeasca a Mantuitorului nostru Iisus Hristos si pogorarea la iad, prin care neamul nostru fiind chemat din stricaciune a fost mutat spre viata vesnica.

– Vom pomeni cu darul lui Dumnezeu in Sambata cea Mare inmormantarea Domnului Hristos, petrecerea in mormant a Mantuitorului nostru. Vom avea in vedere cele ce s-au petrecut pentru noi si pentru a noastra mantuire in aceasta zi. Si anume, il vom avea in vedere pe Mantuitorul Cel ce a fost in mormant cu trupul, in iad cu sufletul si in Rai ca un Dumnezeu cu talharul, care a fost cu dumnezeirea pretutindeni: si cu trupul in mormant, si cu sufletul in iad, si impreuna cu talharul cel mantuit in Rai. E o zi in care ne aratam nedumerirea si totodata convingerea ca moartea s-a intamplat in viata, ca Viata a primit moartea. Caci zicem: „In mormant, Viata, pus ai fost, Hristoase, si imparatia iadului Tu ai zdrobit”. Ne gandim la Mantuitorul nostru Iisus Hristos in care se intalnesc cele potrivnice: moartea si viata. Moartea prin despartirea sufletului de trup si viata prin faptul ca vorbind cu Domnul Hristos noi zicem: „Cand Te-ai pogorat la moarte Cela ce esti fara de moarte, atunci iadul l-ai omorat cu stralucirea dumnezeirii. Iar cand ai inviat pe cei morti din cele de dedesubt, toate puterile ceresti au strigat: Datatorule de viata, Hristoase Dumnezeul nostru, marire Tie”. Randuiala Bisericii noastre este ca indata dupa ce se spun cu cantare cuvintele in care facem prohodirea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, indata dupa aceea se pomeneste Invierea. Pentru ca noi aducem aminte de moartea celui fara de moarte, aducem aminte prin prohodire de cel ce a murit fara sa moara cu dumnezeirea, si in cazul acesta ne minunam de Domnul nostru Iisus Hristos si nu uitam de invierea Lui. „Desi rabzi rastignire”, am zis in vinerea cea mare, „Tu esti Fiul si Dumnezeul meu”. Si putem spune in continuare: „Desi esti in mormant, Tu esti Dumnezeul meu”. In aceasta sambata a tacerii suntem chemati de Sfanta noastra Biserica in cuprinsul Sfintei Liturghii sa tacem cu gandurile noastre iscoditoare si sa zicem:

„Sa taca tot trupul omenesc si nimica pamantesc in sine sa nu gandeasca, caci Imparatul Imparatilor si Domnul Domnului merge sa se junghie si sa se dea de mancare credinciosilor. Si merg inaintea Lui puterile ingeresti cu toata domnia si stapania, heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu cate sase aripi, fetele acoperindu-si si cantand cantarea: Aliluia, Aliluia, Aliluia”.

Asa se spune la Sfanta Liturghie. Asa trebuie sa spunem si noi in constiinta noastra, asa trebuie sa gandim si noi despre tainele mai presus de intelegere. Sa taca firea omeneasca cu gandurile ei pamantesti si sa auda, sa asculte, sa vada pe cei care il insotesc pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos in moarte si prin moarte spre invierea cea de a treia zi, pe care o asteptam si pentru care ne-am rugat sa o ajungem ca sa ne inchinam Invierii Mantuitorului nostru Iisus Hristos fara de osanda si sa ne impacam cu toti. Sa le zicem frati celor ce ne urasc pe noi si asa, in ziua Invierii sa strigam: „Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le”.

Pentru vremea la care am ajuns ne-am rugat de-a lungul intregului post al Pastilor. Am zis la Liturghia Darurilor mai inainte sfintite rugaciune catre Dumnezeu: „Da-ne noua, Bunule sa luptam lupta cea buna, calea postului sa o savarsim, credinta nedespartita sa o pazim, capetele nevazutilor balauri sa le sfaramam, biruitori asupra pacatului sa ne aratam si fara de osanda sa ajungem a ne inchina si Sfintei Invieri”. Am ajuns in ziua Sfintei Invieri, am ajuns sa ne inchinam Sfintei Invieri. Biserica insa ne cere ceva anume si zice:

„In Ziua Invierii sa ne luminam cu praznuirea si unii pe altii sa ne imbratisam, si sa le zicem frati si celor ce ne urasc pe noi si asa sa strigam: Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le”.

Intrebarea fireasca pentru fiecare dintre noi este: Ne inchinam cu adevarat Sfintei Invieri? Le zicem frati celor ce ne urasc pe noi? Suntem binevoitori fata de toti oamenii? Daca da, atunci suntem fericiti, pentru ca traim Ziua Invierii intru care dorim sa ne luminam. Spunem ca Pastele Domnului sunt o trecere de la moarte la viata si de pe pamant la cer. Chemam cerul si pamantul sa se veseleasca si zicem: „Cerurile dupa cuviinta sa se veseleasca si pamantul sa se bucure, si sa praznuiasca toata lumea cea vazuta si cea nevazuta ca Hristos a inviat, veselia cea vesnica”. Pentru ca stim ca „praznuim omorarea mortii, sfaramarea iadului si inceputul altei vieti vesnice”. Si de aceea „laudam pe Pricinuitorul, adica pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Cel unul binecuvantat, Dumnezeul parintilor si preamarit”. Avem bucuria sa vedem pe „Soarele dreptatii tuturor viata rasarind”, ne gandim la lumina Invierii, la bucuria izvorata din mormantul cel datator de viata al Mantuitorului nostru Iisus Hristos, ne bucuram si noi impreuna cu uncenicii Mantuitorului, care s-au bucurat vazandu-l pe Domnul (In. 20, 20) si raspundem chemarilor Sfantului Ioan Gura de Aur, care zice:

„Toti sa va ospatati din ospatul credintei, toti sa luati bogatia bunatatii. Nimeni sa nu planga pentru saracie, ca s-a aratat imparatia cea de obste, nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate ca iertare din mormant a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului. A stins-o pe ea Cel ce a fost tinut de aceea, pradat-a iadul Cel ce s-a pogorat la iad. Si aceasta mai inainte apucand Isaia a strigat: Iadul, zice, s-a amarat intampinandu-Te pe Tine jos, s-a amarat ca s-a stricat, s-a amarat ca s-a batjocorit, s-a amarat ca s-a omorat, s-a amarat ca s-a legat. A luat trup si de Dumnezeu s-a lovit, a luat pamant si s-a intampinat cu cerul, a luat ce a vazut si a cazut intru ce n-a vazut. Unde-ti este moarte boldul? Unde-ti este iadule biruinta? Inviat-a Hristos si tu te-ai surpat. Inviat-a Hristos si au cazut dracii. Inviat-a Hristos si se bucura ingerii. Inviat-a Hristos si viata vietuieste. Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in mormant. Ca Hristos inviind din morti incepatura celor adormiti S-a facut. A aceluia este slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin”.

/misiune-ortodoxa.ro/

Şi a mărturisit Ioan zicând: Am văzut Duhul coborându-Se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El. 

Soborul Sfântului Ioan Botezătorul (Ev. In 1, 29-34)

 

(In 1, 28) Acestea se petreceau în Betabara, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan.

Ioan, care nu avea nici o grijă față de opinia mulţimii sau față de opinia oricărui alt om, pe care ar fi călcat-o în picioare, a vestit tuturor, cu o interesantă formă de libertate, lucrurile despre Hristos. Şi de aceea Evanghelistul arată chiar acest loc, arătând îndrăzneala vestitorului.

Căci nu într-o casă, nu într-un colţ, nu în pustie, ci în mijlocul mulţimii. Aceasta a fost după ce şi-a făcut prezenţa cunoscută la Iordan, unde erau prezenţi toţi care se botezau de către el (căci iudeii veneau la el în timp ce boteza).

Acolo, el a proclamat tare acea mărturie minunată care-L priveşte pe Hristos, plină de dogmele cele sublime şi măreţe şi tainice. Aici a spus el că nu este vrednic să dezlege cureaua încălţămintelor Lui. De aceea, Evanghelistul relatează că aceste lucruri au fost făcute în Betania, sau cum şi mai corect s-a scris în manuscrise, în Betabara. Căci Betania nu era dincolo de Iordan sau la limita pustiei, ci undeva lângă Ierusalim.

El marchează locul şi pentru o altă pricină. Pentru că nu vorbea despre lucruri care erau de demult, ci se întâmplaseră cu puţin timp înainte, el îi face pe cei care au fost prezenţi şi care au văzut totul martori vizuali şi dovezi solide pentru locurile acestea. Încrezător că nimic din ceea ce a spus nu este adăugat de la sine, ci că el descrie lucrurile simplu şi întru adevăr, aşa cum au fost, el aduce o mărturie din locurile care, după cum am spus, nu ar fi o demonstrație obișnuită pentru a atesta veracitatea faptelor.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 17.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(In 1, 28) Acestea se petreceau în Betabara, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan.

Noi suntem conştienţi că termenul Betania este întâlnit în aproape toate manuscrisele… Însă pentru că am fost în aceste locuri, în ceea ce priveşte fapta istorică, locuri ale paşilor lui Iisus şi ale ucenicilor lui şi ale proorocilor, suntem convinşi că trebuie să citim nu Betania, ci Betabara…

Betabara înseamnă casă a pregătirii, care este în acord cu Botezul lui Ioan, care îi pregătea pe oameni pentru Domnul. Iordan, din nou, înseamnă coborârea lor. Deci ce este acest râu, dacă nu Mântuitorul nostru, prin Care, venind pe pământ, toţi trebuie curăţiţi, în râul unde El s-a coborât nu de dragul Lui, ci al lor? Acesta este râul care separă pământurile date prin Moise de cele date prin Iisus. Curenţii acestui râu în care a coborât veselesc cetatea lui Dumnezeu (Ps. 45, 5)…

Şi pentru că balaurul (crocodilul, dar simbolic diavolul – n.tr.)este în râul egiptean, tot aşa Dumnezeu este în râul care veseleşte cetatea lui Dumnezeu, pentru că Tatăl este în Fiul. Din această pricină, cei care vin să se spele pe ei înşişi în El au îndepărtat ruşinile Egiptului (vezi și Ios. 5, 9) şi devin mai vrednici să fie înălţaţi. Ei sunt curăţiţi de lepra cea mai îngrozitoare (vezi și povestea lui Naaman din 2 Reg. 5, 9-14 – n.tr.) şi primesc o porţie dublă de daruri şi sunt pregătiţi să primească Duhul Sfânt, căci porumbelul Duhului nu zboară peste alt râu.

Şi pentru că am înţeles Iordanul într-o manieră mai vrednică de Dumnezeu, şi botezul în el, şi pe Iisus, Care a fost botezat în el… să scoatem din râu atât ajutor cât avem nevoie.

(Origen, Comentariu la Evanghelia după Ioan 6.204, 206, 217-19, 249-51, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(In 1, 29) A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.

Evangheliştii îşi distribuie perioadele între ei. Matei scrie pe scurt despre timpul în care Ioan Botezătorul a trăit înainte de a fi prins și se grăbeşte către cele ce urmează, în timp ce Evanghelistul Ioan nu numai că nu scrie pe scurt de această perioadă, ci rămâne în ea cel mai mult. Matei, după întoarcerea lui Iisus din pustie, nu spune nimic despre perioada următoare, aşa cum face Ioan. El nu spune nimic despre ce au trimis şi au spus iudeii [este vorba despre preoții și leviții trimiși să-l Întrebe pe Ioan Botezătorul cine este – n.ed.]. El sare peste toate acestea şi trece imediat la întemniţarea lui Ioan. Căci– spune el – auzind Iisus că Ioan a fost prins, s-a retras de acolo (Mt. 14, 13).

Dar Ioan nu face şi nu spune asta. El nu vorbeşte nimic de călătoria în pustie descrisă de Matei. In locul acesteia, el povesteşte ceea ce urmează coborârii de pe munte, şi după ce trece prin multe aspecte, adaugă: Căci Ioan nu fusese încă dus la închisoare (In 3, 24).

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 17.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(In 1, 29) A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.

De ce Iisus vine la Ioan acum? De ce vine nu numai o dată, ci și a doua oară? Matei spune că această venire era necesară pentru botez, pentru că Iisus adaugă că a făcut aceasta pentru a plini toată dreptatea (Mt. 3, 15).

Dar Ioan spune că el a venit din nou după botez, când a spus: Am văzut Duhul coborând din cer ca un porumbel, şi rămânând asupra Lui. De ce a venit la Ioan, căci nu a venit întâmplător, ci expres la el? Pentru că Ioan L-a botezat  împreună cu mulţi alţii, el a venit pentru ca nimeni să nu creadă că s-a grăbit la Ioan pentru aceeaşi raţiune ca restul oamenilor, adică pentru a-şi mărturisi păcatele şi a se spăla în râu pentru pocăinţă. Cu alte cuvinte, el vine pentru a-i da lui Ioan oportunitatea de a mărturisi încă o dată credinţa lui. Căci spunând cuvintele iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, el îndepărtează orice suspiciune.

Căci este evident că unul destul de curat încât să spele păcatele altora nu vine să mărturisească păcatele sale, ci să dea o oportunitate ca vestitorul minunat să imprime ceea ce a spus mai hotărât celor care au auzit primele lui cuvinte.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 17.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).

 

(In 1, 29) A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.

Ioan nu mai are nevoie să pregătească calea, pentru că Cel pentru care era pregătirea era chiar în faţa ochilor lui… Căci Cel care din vechime era înfăţişat în chip palid, Însuşi Mielul, Jertfa cea fără de prihană, este dus la junghiere pentru toţi, pentru ca să şteargă păcatele lumii, pentru ca să răstoarne pe distrugătorul lumii, pentru ca, murind pentru toţi, să sfărâme moartea, pentru ca să destrame blestemul care este asupra noastră…

Căci un Miel a murit pentru toţi (2 Cor. 5, 14.), mântuind întreaga turmă de pe pământ pentru Dumnezeu Tatăl, unul pentru toţi, pentru ca să îi supună pe toţi lui Dumnezeu.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).

 

(In 1, 29) A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.

Există cinci animale care sunt oferite pe altar, trei fiind animale terestre, iar două zburătoare (Lev 5, 6-7, 18.). Era necesar pentru mine să mă întreb de ce Mântuitorului i s-a spus că este Miel de către Ioan şi de către nimeni altul.

Dar, iarăşi, în cazul animalelor de uscat, de vreme ce trei tipuri de animale sunt oferite, de ce numele mielului din specia ovinelor?

Acestea sunt cele 5 animale: viţelul tânăr, oaia, capra, turtureaua şi porumbelul. Şi cele trei tipuri de ovine sunt berbecul, oaia şi mielul. Şi totuşi, mielul este cel pe care noi îl găsim oferit în sacrificiile perpetue (Vezi și Ieș. 29, 38-44) … Ce alt sacrificiu perpetuu poate fi spiritual pentru o fiinţă spirituală, decât Cuvântul în înflorirea sa, Cuvântul care este numit simbolic miel? Dar dacă examinăm declaraţia despre Iisus, care este arătat de către Ioan prin cuvintele iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, din punctul de vedere al planului mântuirii, deoarece Fiul lui Dumnezeu a trăit cu trupul în mijlocul neamului omenesc, vom concluziona că mielul nu este nimic altceva decât umanitatea Sa. Căci El a fost dus ca un miel la junghiere şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce o tunde (Is. 53, 7),spunând: Eu eram un miel nevinovat dus să fie jertfit (Ier. 11, 19).

Acesta este motivul pentru care în Apocalipsa, de asemenea, un mic miel este văzut stând ca fiind jertfit (Apoc. 5, 6). Acest miel, într-adevăr, care a fost junghiat conform unor raţiuni tainice anumite, a devenit iertarea întregii lumi (vezi și Apoc. 5, 9). Conform iubirii Tatălui pentru umanitate, Hristos a fost junghiat pentru lume, răscumpărându-ne prin propriul  Sânge, pe noi, care eram vânduţi ca sclavi în păcat. Cu toate acestea, cel care a dus acest Miel la sacrificiu a fost Dumnezeu în Om, Marele Arhiereu care a descoperit aceasta spunând: Nimeni nu îmi ia viaţa de la Mine, ci Eu o pun. Putere am să o pun şi putere am să o iau înapoi [Origen face aici o distincție între natura divină a lui Hristos, care a avut rolul de mare preot, și natura Sa umană, care a fost mielul adus ca jertfă – n,ed.].

(Origen, Comentariu la Evanghelia după Ioan 6.264-65, 268, 270, 273-75, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(In 1, 29) A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.

Sacrificiul era Hristos Dumnezeu, prezis în vechile vremuri ca venind la fiinţele umane pentru a fi sacrificat ca un miel pentru întreaga fire umană. Aşa cum Isaia profetul spune despre el: Ca o oaie la junghere s-a adus şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-l tunde, aşa nu şi-a deschis gura sa (Is. 53, 7).

Şi adaugă: Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte. Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu săvârşise nici o nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în gura Lui (Is. 53, 4-9).

Ieremia, un alt profet evreu, vorbeşte similar în persoana lui Hristos: Eram dus ca un miel la junghiere (Ier. 11, 19).

Ioan Botezătorul pune pecetea peste prezicerile lor la apariţia Mântuitorului. Căci privindu-L, şi arătându-L la cei prezenţi pe cel prezis de prooroci, el a strigat: Iată, Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii.

(Eusebiu de Cezareea, Mărturia Evangheliilor 1.10.15-17, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(In 1, 29) A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.

Iisus şi-a dat sângele Său ca preţ de răscumpărare pentru mântuirea noastră, şi suportând moartea pentru o vreme, El a osândit suveranitatea morţii pentru veşnicie. Mielul care a fost nevinovat a fost omorât. Dar, printr-o minunată şi aşteptată arătare a puterii Sale, El a slăbit în mod eficace puterea leului care l-a ucis. Mielul care a luat păcatele lumii a batjocorit pe leul care a adus păcatul în lume. Mielul ne-a restaurat pe noi, dăruindu-şi trupul şi sângele lui, pentru ca noi să nu pierim.

(Beda Venerabilul, Homilies on the Gospels 2.7, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(In 1, 29) A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.

Hristos a fost reprezentat ca un berbec, Hristos ca un Miel, Hristos ca un viţel, Hristos ca un ied – totul era Hristos.  A fost reprezentat ca un berbec, pentru că El conduce turma. A fost găsit între spini când părintelui nostru Avraam i s-a poruncit să îşi cruţe fiul şi să nu plece fără să fi oferit vreun sacrificiu.

Isaac era Hristos, iar berbecul era Hristos. Isaac căra lemnele pentru sacrificarea lui. Hristos a fost împovărat cu propria Cruce. Berbecul l-a substituit pe Isaac, dar desigur nu Hristos nu l-a înlocuit pe Hristos. Căci Hristos era deopotrivă Isaac şi berbecul. Berbecul a fost prins cu coarnele în tufişul de spini; întrebaţi pe iudei cu ce l-au încoronat pe Domnul în acel moment. El este Mielul: iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii.

(Fericitul Augustin, Predica 19.3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(In 1, 29) A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.

Scriptura Ieşirii a iudeilor a fost citită

Şi cuvintele Tainei au fost rostite

Cum Mielul a fost sacrificat

Şi cum poporul a fost salvat,

Şi cum Faraonul a fost biciuit de către Taină.

 

De aceea, iubiţilor, înţelegeţi

Cum Taina Paştilor

E deopotrivă nouă şi veche,

eternă şi provizorie,

pieritoare şi nepieritoare,

muritoare şi nemuritoare…

 

Oaia e pieritoare

Însă Domnul,

Nu frânt ca un Miel, ci înălţat ca Dumnezeu

Este nepieritor.

Căci deşi dus la junghiere ca un miel,

El nu era miel.

Deşi era fără de glas ca un Miel

Nu era un Miel.

Căci odinioară era un chip, dar acum realitatea a venit.

 

Căci în locul unui miel, acum este un Fiu

Şi în locul unei oi, este un Om

Şi în Om era Hristos, cuprinzând toate…

Căci El a fost născut Fiu

Şi dus ca un Miel

Şi junghiat ca o oaie

Şi îngropat ca un om,

Şi a înviat din morţi ca Dumnezeu,

Fiind Dumnezeu prin fire şi Om.

 

El este toate…

El este Fiu, prin faptul că este născut.

El este oaie, prin aceea că a suferit.

El este Om, prin aceea că a fost îngropat.

El este Dumnezeu, prin aceea că a înviat.

Acesta este Iisus Hristos,

Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin

(Meliton de Sardes, La Paști 1–2, 4–10, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(In 1, 29) A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.

Abel ştia cum să separe oile, când a oferit un sacrificiu din primele oi ale turmei sale (Fac. 4, 4), învăţând că darurile pământului, care au fost degenerate de păcat, nu îi plac lui Dumnezeu. Dar cele în care harul tainei dumnezeieşti a strălucit îi vor plăcea.

Şi astfel, el a proorocit că noi vom fi răscumpăraţi din păcat prin Pătimirea Domnului, despre care este scris: Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. Acesta, de asemenea, a făcut o ofrandă din primele daruri (arvuna), pentru ca el să simbolizeze pe Primul Născut. Deci, el arată că adevăratul sacrificiu al lui Dumnezeu suntem noi, despre care spune profetul: Aduceţi Domnului primii născuţi ai berbecilor (Ps. 28, 1). Şi cu vrednicie este confirmat de judecata lui Dumnezeu.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre Taina Întrupării Domnului 1.4, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(In 1, 29) A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.

Acum veşmântul de tânguire este luat, noi am îmbrăcat haina cea albă (a Botezului) Pe care Duhul ne-a promis-o pentru noi din lâna mielului, a Mielului şi Dumnezeului nostru. Păcatul a fost şters; şi nemurirea este dăruită nouă (1 Cor. 15, 53), restaurarea noastră este aici.

Înaintemergătorul a vestit-o…

O, mesajul Botezătorului, şi taina din el!

El numeşte pe Păstor Miel, şi nu numai miel, ci unul care ne eliberează de greşeală.

El a arătat fărădelegea pe care ţapul trimis în deşert nu a putut-o arăta (Lev. 16, 8)

Iată, Mielul, spune  el, nu mai este nevoie de ţap (Cf. Aaron în Lev. 16, 21)

Puneţi mâinile peste El (mielul – n.tr.)

Voi toţi, care vă mărturisiţi păcatele,

Căci El a venit să le şteargă, cele ale oamenilor, cele ale întregii lumi.

Căci, iată, Unul pe care Tatăl l-a trimis la noi este Unul care distruge răul,

Cel care a venit şi a luminat toate.

(Roman Melodul, Condac la Epifanie 6.12-13, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

       (In 1, 29) A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.

Aşa cum apare în naraţiunea Evanghelistului, Ioan Botezătorul a spus cuvintele sale dinainte, ca şi cum Domnul ar fi venit deja şi umbla prin mulţime însă ei nu-L cunoşteau. Acum, pentru că a venit să fie botezat, El este descris prin cuvintele Acesta este Mielul lui Dumnezeu. Să observăm deci cum Scriptura doreşte să plaseze cuvintele în contextul potrivit al faptelor. Spunând cuvintele Acesta este cel care ridică păcatele lumii, el nu spune Unul Născut Fiul, sau Fiul lui Dumnezeu, sau Cel ce este în sânurile Tatălui, care sunt în cele spuse mai înainte. Deşi acum ar fi părut potrivit să exprime măreţia firii Sale, pentru a confirma făgăduinţa lucrurilor pe care le va da.

Dar nu spune acestea. În locul lor, îl numeşte miel, şi cu acest nume  închipuie pătimirea Lui. De fapt, El era numit miel şi oaie pentru a închipui moartea Lui, când a spălat păcatul. Căci pentru că păcatul stăpânea în mortalitatea noastră şi moartea câştiga putere în noi din cauza păcatului, Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru, a venit şi a luat toate aceste lucruri de la noi.

Şi după ce a distrus moartea prin moartea Lui, El a distrus şi păcatul înrădăcinat în firea noastră din cauza mortalităţii. Prin făgăduinţa Sa ne-a făcut nemuritori, şi  ne-a dăruit aceasta în realitate când a biruit păcatul cu darul nemuririi.

(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 1.1.29, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(In 1, 30-31) Acesta este despre Care eu am zis: După mine vine un bărbat, Care a fost înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era. Şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă.

Eleazar i-a dat Rebecăi darul de a fi mireasă la fântână (vezi și Fac. 24, 1-67.).Iacob a făcut la fel cu Rahila la fântâna de apă (vezi și Gen 29, 1-20), şi tot aşa a făcut Moise cu Semfora la fântână (vezi și Ieș. 2, 16-21). Toate acestea deci erau tipuri ale Domnului, care şi-a logodit Biserica Sa prin Botezul lui Ioan (vezi și Efes. 5, 22-23).

Exact ca Eliazar, care a prezentat-o pe Rebeca lui Isaac, stăpânul său, când a venit să o întâlnească pe câmp, tot aşa Ioan  L-a prezentat pe Mântuitorul Bisericii la Iordan: iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 3.17, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(In 1, 30-31) Acesta este despre Care eu am zis: După mine vine un bărbat, Care a fost înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era. Şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă.

Ioan a primit slujirea botezului pentru ca prin apa pocăinţei, el să pregătească calea Domnului, nefiind el însuşi Domnul. Dar când Domnul a fost cunoscut, era în plus să mai pregătească el calea, pentru că pentru cei care L-au cunoscut, El însuşi a devenit Calea. De aceea, botezul lui Ioan nu a durat mult timp, ci a durat atâta timp cât să arate smerenia Domnului… Şi avea Domnul nevoie să fie botezat?

Imediat, eu răspund oricui pune această întrebare, întrebând: Era nevoie pentru Domnul să fie născut? Avea nevoie Domnul să fie răstignit? Avea nevoie Domnul să moară? Avea nevoie Domnul să fie îngropat? Dacă toate aceste mari umilinţe le-a luat asupra Sa, nu trebuia oare să primească şi botezul?

Când Domnul a fost botezat cu botezul lui Ioan, botezul lui Ioan a încetat. Ioan a fost atunci aruncat în închisoare. Apoi nu mai găsim pe nimeni să fie botezat cu acest botez. Dar dacă Ioan l-ar fi botezat numai pe Domnul, unii ar fi gândit că botezul lui Ioan era mai sfânt decât cel al lui Hristos, ca şi cum Hristos singur a fost găsit vrednic să fie botezat cu botezul lui Ioan, iar neamul omenesc cu Botezul lui Hristos.

Şi astfel, botezul slujitorului ar fi apărut a fi mai mare decât botezul Domnului. Alţii au fost însă botezaţi cu botezul lui Ioan, pentru ca botezul lui Ioan să nu apară mai mare ca botezul lui Hristos. Dar Domnul de asemenea a fost botezat pentru ca, prin Domnul care primeşte botez de la slugă, alte slugi să nu dispreţuiască Botezul Domnului. Acesta este motivul pentru care a fost trimis Ioan.

(Fericitul Augustin, Tratate la Evanghelia după Ioan 4.12-14, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(In 1, 30-31) Acesta este despre Care eu am zis: După mine vine un bărbat, Care a fost înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era. Şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă.

Iisus nu avea nevoie de botez, nici spălarea aceea nu avea alt scop decât să pregătească pentru toţi ceilalţi calea credinţei în Hristos. Căci Botezătorul nu a spus: ca să îi curăţ pe cei botezaţi sau ca să îi izbăvesc pe ei de păcate, ci pentru ca El să fie cunoscut lui Israel.

Şi de ce, spune-mi, nu putea el să predice fără botez, şi totuşi să aducă mulţimi la sine? Dar acest lucru nu s-ar fi făcut uşor. Căci ei nu ar fi alergat împreună aşa cum au făcut, dacă predica era fără  botez. Ei nu ar fi învăţat din aceasta, pe calea comparaţiei, superioritatea Lui.

Mulţimile au venit împreună nu ca să îi asculte cuvintele, ci pentru ce? Ei au venit pentru a fi botezaţi, mărturisindu-şi păcatele lor. Dar când au venit,  au fost învăţaţi materiile care duc la Hristos, şi diferenţa Botezului Său. Şi totuşi, acest botez al lui Ioan era de mai mare demnitate decât cel iudaic, pentru că toţi alergau la el; şi totuşi, chiar şi aşa, era nedesăvârşit.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 17.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(In 1, 32) Şi a mărturisit Ioan zicând: Am văzut Duhul coborându-Se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El.

Hristos cu siguranţă nu a fost atunci uns cu Duhul Sfânt, când Duhul ca un porumbel a coborât peste El la botezul Său. Căci aici El doreşte să prefigureze trupul Lui, care este Biserica Sa, în care cel botezat primeşte în mod principal Duhul Sfânt. Căci ar fi fost cel mai absurd să credem că El a primit Duhul Sfânt când era aproape de vârsta de 30 de ani. Căci aceasta era vârsta la care S-a botezat de către Ioan (Lc. 3, 21-23). Dar, deşi El a venit la botez fără nici un păcat,  nu a venit fără Duhul Sfânt. Căci este scris despre slujitorul Lui şi înaintemergătorul Ioan însuşi: El va fi plin de Duhul Sfânt, încă din pântecele maicii lui (Lc. 1, 15). Deci dacă Ioan, deşi născut prin tată, a primit Duhul Sfânt când era format în pântece, ce trebuie înţeles şi crezut despre Omul Hristos, a cărui zămislire nu era trupească, ci spirituală?

(Fericitul Augustin, Tratate la Evanghelia după Ioan 15.26.46,traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(In 1, 32) Şi a mărturisit Ioan zicând: Am văzut Duhul coborându-Se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El.

Este scris în Evanghelie că cel peste care vei vedea Duhul pogorându-se şi rămânând asupra lui, acela este cel care botează cu Duhul Sfânt. Căci Duhul coboară peste toţi cei credincioşi. Dar El rămâne numai peste Mediator (Mijlocitor) – şi face asta într-un fel special. Căci El nu a părăsit niciodată firea umană a Fiului, chiar dacă  purcede din firea dumnezeiască. Dar când vocea adevărului spune ucenicilor că acelaşi Duh va sălăşlui în voi şi va fi în voi, cum este sălăşluirea Duhului declarată de Dumnezeu un semn special pentru Mijlocitor? Aceasta va fi văzută dacă vom distinge între diferitele daruri ale Duhului.

Există anumite daruri care sunt necesare pentru a obţine viaţa şi altele prin care sfinţenia vieţii devine evidentă pentru binele altora. Bunătatea, smerenia, credinţa, speranţa şi iubirea sunt toate darurile care vin de la Duhul şi sunt daruri de care o persoană are nevoie pentru a ajunge la viaţă… În cazul acestor daruri, Duhul Sfânt rămâne pururea… Dar în ceea ce priveşte cele care au ca obiect nu mântuirea noastră, ci a celorlalţi, El nu rămâne pururea… Ci mai degrabă, El uneori se retrage şi încetează să le arate, pentru ca oamenii să fie mai smeriţi în posedarea darurilor… Dar Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi Om, Omul Iisus Hristos, pururea a avut toate darurile Duhului fără  întrerupere.

(Sfântul Grigorie cel Mare, Morală din Cartea lui Iov 2.56.90-92, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(In 1, 32) Şi a mărturisit Ioan zicând: Am văzut Duhul coborându-Se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El.

Aici este evident că Duhul, coborând ca un porumbel peste Domnul botezat, nu a fost văzut de toţi cei prezenţi, ci de către Ioan singur într-un fel de viziune spirituală. În mod similar, profeţii, în mijlocul multor oameni, erau cei obișnuiți să vadă acele lucruri care erau invizibile tuturor celorlalţi. Ar fi fost inutil să spună că Ioan a mărturisit şi a spus am văzut Duhul, dacă toţi ceilalţi prezenţi ar fi fost deopotrivă participanţi la acea viziune.

(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 1.1.32,traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(In 1, 32) Şi a mărturisit Ioan zicând: Am văzut Duhul coborându-Se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El.

Tatăl a trimis glasul Său, proclamându-L pe El Fiul, Duhul Sfânt a venit peste El deopotrivă, concentrând vocea asupra creştetului lui Hristos… pentru ca nimeni dintre cei prezenţi să nu gândească că ceea ce era spus despre Hristos era spus despre Ioan… Dar cineva ar putea întreba: Cum este dar că iudeii nu au crezut, dacă au văzut pe Duhul? Această vedenie, totuşi, cere o viziune mentală mai degrabă decât una trupească.

Dacă cei care l-au văzut pe Hristos lucrând minuni erau atât de beţi de răutate, încât negau ceea ce ochii lor vedeau, cum arătarea Duhului Sfânt în chip de porumbel ar fi putut birui necredinţa lor? Unii ar spune totuşi că acea arătare nu a fost vizibilă tuturor, ci numai lui Ioan şi celor mai dispuşi către închinare. Dar chiar dacă coborârea Duhului ca un porumbel a fost vizibilă ochiului trupesc, asta nu înseamnă că pentru că au văzut-o toţi, toţi au înţeles-o.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 17.3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(In 1, 32) Şi a mărturisit Ioan zicând: Am văzut Duhul coborându-Se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El.

Pentru a preveni totuşi pe oricine să creadă că lui Hristos I-a lipsit Duhul Sfânt în felul cum ne lipseşte nouă, Ioan Botezătorul corectează noţiunea, informându-ne că pogorârea Duhului Sfânt a avut loc numai cu scopul de a-L face pe Hristos cunoscut.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 17.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).

 

Duhul Sfânt în chip de porumbel

(In 1, 32) Şi a mărturisit Ioan zicând: Am văzut Duhul coborându-Se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El.

Noi nu atribuim doar lui Hristos posesiunea unui trup real şi nu spunem că Duhul Sfânt și-a însușit o apariție falsă în ochii oamenilor. Căci Duhul Sfânt n-ar putea, potrivit firii Sale, să înşele pe oameni, aşa cum n-ar putea nici Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu cel Atotputernic, care a făcut toate creaturile din nimic, poate foarte uşor să creeze un trup real de porumbel, fără instrumentalitatea altor porumbei, aşa cum a făcut un trup real în pântecele Fecioarei fără sămânţă bărbătească.

(Fericitul Augustin, Lupta creștină 22.24, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(In 1, 32) Şi a mărturisit Ioan zicând: Am văzut Duhul coborându-Se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El.

Pentru că noi vă iubim în Hristos, iubiţi-ne şi voi în Hristos; şi fie ca dragostea noastră unul pentru altul să rostească suspinul către Dumnezeu, pentru că suspinul este în sine o caracteristică a porumbelului. Dacă deci suspinul este caracteristic porumbelului, aşa cum toţi ştim, dar porumbeii suspină în iubire, ascultaţi ceea ce spune apostolul şi nu vă minunaţi că Duhul Sfânt doreşte să fie arătat în chip de porumbel.

El spune: căci noi nu ştim cum trebuie să ne rugăm, ci Însuşi Duhul Sfânt mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite (Cf. Rom. 8, 26). Deci, fraţilor, vom spune noi că Duhul suspină, când El are fericire desăvârşită şi eternă cu Tatăl şi cu Fiul? Căci Duhul Sfânt este Dumnezeu, ca Fiul lui Dumnezeu şi ca Dumnezeu Tatăl… Deci, Duhul Sfânt nu suspină în sine cu sine în Treime, în acea fericire, în eternitatea fiinţei Sale… Ci El suspină în noi pentru că ne face pe noi să suspinăm… Cel care cunoaşte că  trăieşte în mijlocul nevoilor în această viaţă muritoare şi că este exilat de la Domnul (Cf. 2 Cor. 5, 6), acela suspină. Şi Duhul este cel care l-a învăţat pe el să suspine. Omul învaţă asta de la Porumbel.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 6.1.2-2.3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(In 1, 32) Şi a mărturisit Ioan zicând: Am văzut Duhul coborându-Se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El.

Duhul Sfânt s-a arătat vizibil în două împrejurări: ca un porumbel, peste Domnul nostru la botez, şi ca o flacără peste ucenicii Săi, când s-au adunat împreună… Primul chip arată simplitate, cel de-al doilea fervoare. Porumbelul lasă să înţeleagă că cei care sunt sfinţiţi de către Duhul trebuie să nu aibă nici o viclenie. Focul arată că în această simplitate nu trebuie să fie nici o răceală. Deci să nu vă tulbure faptul că limbile sunt împărţite, căci limbile sunt diferite; de aceea, apariţia a fost aceea de limbi împărţite. Nu vă fie frică de împărţire, recunoaşteţi unitatea în porumbel…

Era potrivit ca Duhul Sfânt să fie arătat în acest fel, coborându-se peste Domnul, pentru ca oricine are Duhul să cunoască faptul că trebuie să fie simplu ca un porumbel şi să fie în pace sinceră cu fraţii şi cu surorile lui. Sărutul porumbeilor reprezintă această pace… Corbii se sărută, însă şi sfâşie, dar natura porumbeilor este nevinovată de vreo sfâşiere. Corbii se hrănesc cu morţi, însă porumbeii nu se hrănesc cu altceva decât cu roadele pământului. Şi hrana lor e nevinovată…

De aceea, cu această ocazie, a apărut Preasfânta Treime, Tatăl în glas care spunea Tu eşti Fiul Meu Cel iubit şi Duhul Sfânt întru asemănarea unui porumbel. În această Treime … Apostolii au fost trimişi să boteze, adică în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh…

Ce deci poate fi mai potrivit să reprezinte Duhul Sfânt, Duhul Unităţii, decât porumbelul? Aşa cum El însuşi a spus către Biserica Sa cea împăcată: Una este porumbiţa Mea (Cânt. Cânt. 6, 9). Ce putea mai bine să exprime smerenia, decât simplitatea şi suspinul unui porumbel?

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 6.3-5, 10, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).

 

(In 1, 33) Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt.

El a arătat de ce trăia în pustie. Aceasta cu siguranţă s-a întâmplat printr-o specială providenţă a lui Dumnezeu, pentru ca el să nu fi avut nici o relaţie cu Mesia. Şi Ioan sigur ar fi avut această relaţie dacă ar fi trăit în oraş, de vreme ce ei erau de aceeaşi vârstă şi erau şi rude.

Ar fi răsărit repede suspiciunea că el ar fi mărturisit aceste cuvinte datorită relaţiei lor anterioare şi din cauza prieteniei lor şi datorită faptului că erau rude. Pentru a îndepărta această suspiciune, Ioan a fost separat din adolescenţă şi a crescut în pustie. De aceea, pe bună dreptate, el a spus și eu nu-L ştiam. Nu aveam familiaritate sau prietenie cu El, ci am fost trimis să botez cu apă pentru El, pentru ca să Îl descopăr pe El, pe care nu-L ştiam.

El arată clar că a botezat pentru ca toţi iudeii care au venit din cauza botezului lui să aibă ocazia să audă doctrina Sa şi să Îl vadă pe Cel despre care mărturisea.

(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 1.1.33, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(In 1, 33) Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt.

Cel care m-a trimis  ca să Îl descopăr înaintea tuturor că a venit – şi deci mi-a dat puterea să botez cu apă – mi-a prezis că Duhul va coborî asupra Lui. Aceste cuvinte erau spuse Botezătorului pe când era în pustie şi imediat, Cel pe care l-a predicat şi botezat, a venit. Când Domnul a venit la Ioan, el imediat a primit vedenia ca să-L recunoască pe Domnul. De acea, el predică atât de public despre măreţia Lui. Când , în timp ce boteza, a văzut în viziune spirituală pe Duhul coborând, aşa cum a fost prezis lui, atunci a fost sigur că  a văzut rezultatul aşteptat al profeţiei.

(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 1.1.33, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).

 

(In 1, 33) Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt.

Cine l-a trimis pe Ioan? Dacă spunem că Tatăl, vorbim adevărul. Dacă spunem Fiul, vorbim adevărul. Dar să vorbim mai clar, noi spunem că Tatăl şi Fiul l-au trimis… Cum deci, El nu-l cunoştea pe Cel care l-a trimis? Dacă deci Fiul te-a trimis împreună cu Tatăl, cum de nu ştii cine te-a trimis?

Cel care ţi-a spus ţie: Peste care vei vedea Duhul pogorându-se ca un porumbel şi rămânând asupra Lui, Acela este Cel care botează cu Duhul Sfânt. A auzit Ioan aceasta pentru ca el să Îl ştie pe Cel care nu-L cunoscuse, sau ca să Îl cunoască deplin pe Cel pe care-L cunoştea deja?

Dacă  ar fi fost cu totul neştiutor de El,  nu a ar fi spus ceea ce a spus când a venit la râu să fie botezat… Aceasta ar fi însemnat că nu-L cunoştea, dar când porumbelul S-a pogorât, el a învăţat să-L cunoască… Este clar pentru noi că Ioan într-un fel Îl cunoştea, în alt fel însă nu Îl cunoştea pe Domnul.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 5.1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).

 

(In 1, 33) Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt.

Cum deci, dacă el nu-L cunoştea înaintea coborârii Duhului, şi dacă atunci pentru prima oară L-a recunoscut, cum deci  Îl oprea pe Iisus să se boteze, spunând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine? (Mt 3, 14). De fapt, aceasta arată că Îl cunoştea foarte bine. Totuşi nu-L cunoştea dinainte, sau cel puţin nu de mult timp, şi cu bună pricină, pentru că lucrurile minunate care au avut loc când era copil, cum sunt vizita magilor, s-au întâmplat înainte, când Ioan însuşi era prunc. Şi pentru că mult timp s-a scurs în acest interval, Iisus era în chip firesc necunoscut tuturor. Căci dacă ar fi fost cunoscut, Ioan nu ar fi spus: Am venit să botez pentru ca El să fie făcut cunoscut lui Israel.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 17.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).

 

(In 1, 33) Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt.

Dar Îl cunoştea el pe Hristos, sau nu Îl cunoştea? Dacă nu Îl cunoştea, atunci de ce, când Hristos a venit la râu, a spus eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine? Cu alte cuvinte, el spunea:  ştiu cine eşti Tu. Dacă deci  Îl cunoştea deja, cu siguranţă că L-a cunoscut când a văzut Porumbelul coborând. Este evident că Porumbelul nu a coborât peste Domnul până nu a ieşti din apele botezului…

Dar dacă aceasta nu este prima oară când Îl recunoaşte, pentru că Îl ştia deja, atunci de ce  a spus Eu nu-L ştiam?

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 4.15, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).

 

(In 1, 33) Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt.

Nu era ca şi cum nu ştia că El este Fiul lui Dumnezeu, sau că nu ştia că El este Domnul, sau că nu ştia că El este Hristosul, şi nici nu putem spune că nu ştia că El va boteza cu apă şi cu Duhul Sfânt, căci  le ştia pe toate acestea. Dar faptul că El va boteza în acest fel, adică va ţine pentru Sine puterea şi  nu o va transfera la nici un slujitor al Său, aceasta a învăţat de la Porumbel. Pentru că prin această putere, pe care Hristos a ţinut-o pentru sine şi nu a transmis-o la nici un slujitor al Său, deşi El a binevoit să boteze prin slujitori, prin aceasta se statorniceşte unitatea Bisericii, care este simbolizată în Porumbel, despre care S-a spus: Una este Porumbiţa mea, una la mama ei este ea (Cânt. Cânt. 6, 9).

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 6.6, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(In 1, 33) Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt.

Dumnezeieştile Scripturi mărturisesc că fiinţele umane au fost făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Care este peste toate (Fac. 1, 27). … Căci Duhul deodată a început să toarne viaţă în cele ce crease şi şi-a impregnat propriul  Chip pe ele (Fac. 2, 7)… Apoi, totuşi, asemănarea cu Dumnezeu a fost desfigurată prin atacul păcatului şi impregnarea nu a mai fost atât de strălucitoare cum era. Ea a început să se şteargă şi să se întunece din cauza păcatului. Şi când păcatul a devenit aşa de mare … acea fire umană a fost dezbrăcată de vechiul har, şi Duhul a plecat deopotrivă. Apoi această creatură împodobită cu raţiune a căzut în cele mai extreme feluri de nebunie, nemaiştiind nici măcar de Creatorul ei. Însă apoi, Făcătorul a toate, după ce a îndurat o mare bucată de vreme, şi-a făcut milă la sfârşit de lumea cea stricată. Pentru că este Bun,  s-a grăbit să adune împreună turma Sa cea risipită de pe pământ pentru a o aduce cu cele care sălăşluiesc întru cele de sus.

El a fost de acord să transforme firea umană din nou la chipul ei curat prin Duhul. Căci nu era posibil în alt fel ca pecetea dumnezeiască să strălucească în bărbat şi în femeie aşa cum a strălucit odinioară.

Să vedem acum acest plan şi cum a sădit în noi harul cel preacurat. Să vedem cum Duhul S-a înrădăcinat din nou în umanitate şi în ce fel firea a fost reformată în prima ei condiţie…

Pentru că primul Adam nu a păstrat harul dăruit lui de Dumnezeu, Dumnezeu Tatăl a voit să trimită nouă din ceruri pe Cel de-al doilea Adam. Căci El trimite în asemănarea noastră pe propriul  Fiu, Care este prin fire fără schimbare sau mutare, şi Care nu a cunoscut nici un păcat (2 Cor. 5, 21).

El a făcut aceasta pentru ca, deși prin neascultarea primului Adam am devenit subiect al mâniei dumnezeieşti, tot aşa, prin ascultarea Celui de-al doilea Adam, să scăpăm de blestem şi pentru ca răul să devină nefiinţă (Rom 5, 19). Dar când Cuvântul lui Dumnezeu a devenit Om,  a primit Duhul de la Tatăl, ca unul dintre noi.  Nu a primit nimic pentru Sine individual, pentru că El Însuşi era Dătătorul Duhului. Şi aşa, Cel care n-a cunoscut nici un păcat să poată, primindu-L ca un om, să Îl scoată din firea noastră, şi să poată din nou să înrădăcineze în noi harul care ne părăsise.

Acesta este motivul pentru care cred că Sfântul Botezător a adăugat în mod potrivit: Am văzut Duhul coborând din ceruri şi rămânând asupra Lui. Căci zburase de la noi din cauza păcatului, dar Cel care n-a cunoscut păcatul a devenit unul dintre noi pentru ca Duhul să se obişnuiască să rămână în noi, neavând nici o ocazie de plecare sau retragere.

De aceea, prin Sine, El primeşte pe Duhul pentru noi şi ne reînnoieşte în firea noastră, în vechiul bine.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).

 

(In 1, 33) Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt.

Acest Duh Sfânt S-a coborât când Domnul S-a botezat pentru ca demnitatea Celui care S-a botezat să nu fie ascunsă… Cerurile de asemenea s-au deschis pentru demnitatea Celui care S-a coborât. Căci am văzut, spune el (Ioan) cerurile deschise şi Duhul lui Dumnezeu coborându-Se ca un Porumbel şi rămânând asupra Lui (Mt 3, 16). Duhul se coboară din voia Lui. Căci era potrivit, aşa cum au interpretat unii, ca primele roade ale Duhului Sfânt promise celor botezaţi să fie conferite pentru prima oară peste umanitatea Mântuitorului, pentru că Duhul este Dătătorul acestui har. Dar poate El S-a coborât în chip de porumbel, cum spun unii, pentru a arăta chipul acelui porumbel care este pur şi nevinovat şi neprihănit – Care ajută în rugăciunile copiilor pe care-i naşte şi aduce iertarea păcatelor. Căci a fost prezis în mod răsunător că Hristos va fi făcut cunoscut în acest fel în înfăţişarea ochilor lui. Căci în Cântarea Cântărilor, Mireasa strigă despre Mire şi spune: Ochii tăi sunt ca porumbeii peste râurile de ape (Cânt. Cânt. 6, 9).

Porumbelul lui Noe, conform unora, era în parte un chip al acestui porumbel. În timpul lui Noe, mântuirea a venit la ei prin lemn şi prin apă, împreună cu începutul unui nou neam. Şi porumbelul s-a întors la el către seară, cu o ramură de măslin. Așa cum s-a întâmplat aceasta, spun ei, tot aşa Duhul Sfânt S-a coborât peste Adevăratul Noe, Autorul celei de-a doua naşteri, care a adunat împreună toate voinţele neamurilor. Aşezarea variată a animalelor în Arcă era de fapt un chip al Lui, la a Cărui venire, lupii spirituali se hrănesc împreună cu mieii, în a cărui Biserică viţelul, leul, oaia se hrănesc pe aceeaşi păşune, așa cum privim în aceste zile cum conducătorii lumii sunt călăuziţi şi învăţaţi de oamenii Bisericii. Porumbelul spiritual deci, aşa cum înţeleg unii, S-a coborât la vremea Botezului Lui pentru ca să ne arate că El, prin lemnul crucii, mântuieşte pe cei ce cred, El, care când vine seara, dăruieşte mântuire prin moartea Sa.

(Sfântul Chiril al Ierusalimului, Pericope Catehetice 17.9-10, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(In 1, 34) Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu.

Un martor credincios este cel care nu numai că vede, ci şi vorbeşte despre ceea ce a văzut. Ioan, desigur, nu era neştiutor de ceea ce s-a scris: Spune ceea ce ochii tăi au văzut (Prov. 25, 7). Am văzut – spune el – semnul şi am înţeles ceea ce semnifica. Aduc mărturie că acesta este Fiul lui Dumnezeu, Care a fost proclamat prin lege prin Moise şi vestit prin glasul sfinţilor prooroci.

Sfântul Evanghelist pare că spune cu supremă încredere: Acesta este Fiul lui Dumnezeu, adică, Cel Unul Care este prin fire Unicul (gr. idiōtēs) urmaş al Tatălui, de către Care suntem prin înfiere recreaţi şi prin Care noi suntem chemaţi prin har la demnitatea de fii.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).

 

(In 1, 34) Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu.

Ioan a mărturisit că acesta este Fiul lui Dumnezeu. Deci era necesar ca El, Iisus, să boteze, care era Unul Fiu al lui Dumnezeu, nu un fiu adoptat. Fiii adoptaţi sunt slujitori ai Unicului Fiu. Unicul Fiu are puterea, fiii adoptaţi au slujirea.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 7.4, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

/doxologia.ro/

Biserica prăznuieşte astăzi o întreită sărbătoare: Tăierea-împrejur a Pruncului Dumnezeiesc, născut acum opt zile, pe Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadochiei unul din cei trei mari dascăli ai lumii şi ierarhi – şi Anul Nou.

Privite în lumina iconomiei Dumnezeieşti aceste sărbători se leagă una de alta aşa cum fructul e în unire cu rădăcina, prin trunchi şi coroană. Domnul Iisus e baza vieţii de sfinţenie şi înalta trăire duhovnicească a Sfântului Vasile şi a tuturor sfinţilor, trunchi din care lăstăresc începutul şi cununa tuturor anilor de străduinţă după desăvârşire şi mântuire. Dar Iisus este şi baza directă a anului ce a trecut, cum a fost şi va fi baza tuturor anilor, veacurilor şi miilor de ani, ca unul care a întemeiat timpul şi curgerea lui.

Aşa că cele două sărbători bisericeşti: Tăierea-împrejur şi Sfântul Vasile, se împletesc, în mod firesc, cu sărbătoarea laică a Anului Nou.

Ce înţeles au aceste sărbători şi ce foloase putem trage din ele pentru mântuirea sufletelor noastre? Mântuitorul a fost supus, a opta zi după naştere ritualului tăierii împrejur, prescris de Legea Veche. Această tăiere împrejur, care era semnul legământului dintre Dumnezeu şi poporul ales, preînchipuie botezul creştin, care e mai mult decât un legământ: el este mijlocul de înfiere faţă de Dumnezeu şi de îndrumare pe calea mântuirii.

O dată cu tăierea împrejur s-a dat Pruncului şi numele de Iisus, cum a fost numit de înger. Numele de „Iisus” înseamnă „Mântuitor”, cum tâlcuieşte îngerul Gavriil, Sfintei Fecioare „Iată, vei zămisli în sânul tău şi vei naşte un Fiu şi vei chema numele Lui, Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul părintelui Său David. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1, 31-33).

Sau cum explică îngerul lui Iosif: „Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcate” (Matei 1, 21). Sau, cum lămureşte Petru în faţa Sinedriului, vorbind despre Iisus: „Pe Acesta, Dumnezeu cu dreapta Sa L-a înălţat începător şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţă şi iertarea păcatelor” (Fapte 5, 31).

„Iisus”, nume Dumnezeiesc împreunat cu „Hristos”, înseamnă „Mântuitor, Uns”, adică cinstire aleasă, Dumnezeiesc. Fiul lui Dumnezeu nu se putea numi altfel între oameni decât Mântuitorul. Cât de mângâietor este pentru noi să ştim că Fiul lui Dumnezeu este Mântuitorul nostru, că a venit să ne mântuiască din robia păcatului şi din osânda morţii şi să ne împace cu Tatăl nostru Cel ceresc.

Numele lui Iisus Hristos este cel mai scump nume pentru noi creştinii. Ori de câte ori îl rostim suntem încredinţaţi că Dumnezeu este cu noi, că nu ne părăseşte şi ne ajută. Pentru aceea cea mai scurtă şi cuprinzătoare rugăciune a creştinismului ortodox este cea adresată lui Iisus Hristos, numită rugăciunea inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. El sălăşluieşte în noi sfinţenia Sa şi alungă toată necurăţia din gândurile şi din viaţa noastră şi întăreşte în noi puterea, curajul şi frumuseţea.

Domnul Iisus Hristos este pavăză creştinilor şi tuturor neamurilor, căci în numele Lui se pleacă tot genunchiul, „al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt”. În numele lui Iisus Hristos şi cu lucrarea Duhului Sfânt au pornit în lume Sfinţii Apostoli şi au propovăduit Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu la toate neamurile. Milioane de oameni de pe tot întinsul pământului au văzut în El pe Marele Păstor de suflete călăuzind paşii celor credincioşi pe cărările mântuirii.

Numele lui Iisus a stat şi stă pe milioane de cruci, de icoane, de biserici, de case, de uşi. Despre El se vorbeşte în milioane de cărţi. El e cunoscut în universităţi, în tratate savante de teologie, de filosofie, de literatură. Marii compozitori Îi consacră simfonii vestite, corurile bisericilor Îl preamăresc, artiştii Îl cinstesc prin tablouri sau sculpturi de o frumuseţe negrăită, ca acelea datorate lui Michelangelo, Leonardo da Vinci, Grigorescu ş.a.

Iisus e bucuria, nădejdea şi viaţa noastră a creştinilor „cine află pe Iisus, află o comoară nepreţuită”. Aşezând pe Domnul nostru Iisus Hristos la începutul anului, Biserica a pus strajă şi garanţie puternică acestei unităţi de timp, care începe sub ocrotirea şi binecuvântarea Mântuitorului lumii.

A doua strajă a anului este Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareii Capadochiei. Când facem pomenirea unui sfânt care a strălucit pe cerul Bisericii, prin învăţătura şi pilda vieţii lui, noi preamărim pe Dumnezeu, „Cel ce este minunat întru sfinţii Săi”.

Sfinţii sunt mărturie neîndoioasă şi cartea vie a lucrării lui Dumnezeu în inima oamenilor, dovadă că Dumnezeu nu a părăsit lumea după ce a creat-o nici după ce a trimis în lume pe Unul-Născut Fiul Său, ci îi poartă de grijă şi lucrează prin Sfânta Biserică la desăvârşirea şi sfinţirea vieţii noastre.

Sfântul Vasile cel Mare s-a născut la Cezareea Capadociei, în anul 330, din părinţi creştini, frate al Sfântului Grigorie de Nyssa, al Sfântului Petre de Sevasta şi al Sfintei Macrina cea Tânără.

Sfântul Vasile, după studii strălucite la universităţile şi la profesorii vestiţi ai timpului, se consacră ascezei şi adâncirii învăţăturii creştine. Ales mitropolit al Cezareei Capadochiei în anul 370, el reorganizează radical viaţa bisericească, întemeind monahismul cu viaţă de obştie, căruia îi dă reguli precise şi s-a dovedit a fi cea mai bună formă a vieţii monahale. El a împreunat contemplaţia, adică gândirea la cele cereşti, cu fapta bună, fiind întemeietorul unor aşezăminte de asistenţă socială creştină – case de primire, ospătării, spitale, instituţii pentru reeducarea fetelor, şcoli tehnice şi vestita sa Vasiliadă.

Duce o luptă neînfricată împotriva ereziei ariene şi macedoniene, adânceşte şi lărgeşte orizontul ştiinţei, creează o cosmologie creştină, ţine legătura cu cercurile ştinţifice ale vremii, îndemnând tineretul creştin ca odată cu învăţătura Bisericii să-şi însuşească şi floarea culturii profane, se zbate puternic pentru îmbunătăţirea stării sclavilor şi muncitorilor, tună împotriva nedreptăţilor sociale practicate de bogaţii timpului, combate războiul cu îndârjire, arătând foloasele păcii şi luptă pentru unitatea Bisericii Răsăritene şi pentru apropierea dintre Răsăritul şi Apusul creştin de atunci.

Munca sa mistuitoare şi realizările sale covârşitoare au făcut din Sfântul Vasile o podoabă netrecătoare a Bisericii. Slujind şi predicând în fiecare zi, adâncind teologia şi ştiinţele profane, creând opere ştiinţifice, rezolvând treburi administrative ale eparhiei şi ale instituţiilor sale, prezent şi lucrând continuu în mijlocul credincioşilor, monahilor şi bolnavilor săi, este şi rămâne model neîntrecut de muncă şi de împliniri mari în Biserica Mântuitorului.

Încordarea sa excepţională, caracterul său neînfrânt, postul său aproape continuu, rugăciunea şi privegherile în timpul nopţii i-au scurtat viaţa; el a murit în vârstă de numai 50 de ani. De aceea, el este numit în cântările bisericeşti „sfetnic luminat” şi „arătătorul tainelor dumnezeieşti”. El a deschis inima credincioşilor din vremea sa pentru primirea Dumnezeieştilor Taine şi a fost „sfetnic luminos pe calea împlinirii poruncii iubirii de Dumnezeu şi a iubirii de oameni”.

Ca stâlp de hotar al Anului Nou, Sfântul Vasile ne îndeamnă şi pe noi să fim oameni ai faptelor, nu ai vorbelor, să împletim adică, tăria credinţei noastre cu realitatea faptei. El ne mai arată chemarea de a urca pe treptele desăvârşirii ce poate fi împlinită dacă ne străduim spre aceasta şi dacă chemăm în ajutor pe Dumnezeu.

Dar pe lângă aceste două prăznuiri creştineşti, ziua de azi este pentru orice om o zi în care este chemat să mediteze la rostul vieţii, la însemnătatea şi rezultatele muncii sale. Am intrat într-un An Nou şi azi, mai mult decât în alte zile, ne dăm seama că nu stăm pe loc, că suntem nişte călători. Ne aducem aminte de cuvintele Psalmistului David: „Călător sunt în faţa Ta, Doamne; şi oaspete, ca toţi părinţii mei” (Ps. 33, 13).

Ca urmare a acestui adevăr, la fiecare început de an încercăm două feluri de sentimente opuse. Încercăm, mai întâi, sentimentul vremelniciei lucrurilor, al relativităţii noastre. Observăm cum trec anii, cum se schimbă multe din jurul nostru, cum ne despărţim de anumite lucruri sau de cei dragi, cum fuge totul în jurul nostru şi noi înşine ne schimbăm, îmbătrânim, slăbim în putere şi ne simţim din ce în ce mai legaţi cu vremelnicia.

Dar o dată cu acest sentiment, fiecare an nou trezeşte în suflet dorul de viaţă nouă, dorul de veşnicie. Ne dăm seama că nu totul trece, că relativismul nu-şi poate pune pecetea pe întreagă făptura noastră, că în noi este dorul de viaţă veşnică şi că acest dor îşi are un izvor şi un temei inepuizabil. Vrem să trăim, ne spunem mereu „La mulţi ani!” când din punct de vedere biologic simţim că fiorul vieţii de pe pământ este pe sfârşite.

Învăţătura noastră creştină ne învaţă că anii şi vremurile sunt sub cârma lui Dumnezeu, că El este începutul, mijlocul şi sfârşitul vieţii noastre. Timpul face parte din propria noastră fiinţă. În această lume a lui Dumnezeu, viaţa îşi urmează cursul fără întrerupere; numai pentru om, ziua de azi este un popas din care privim cu un ochi înapoi, la anul care s-a încheiat şi cu altul încercăm să scrutăm zările viitorului. Ca nişte călători ce-şi aruncă privirile din înălţimea unei culmi la drumul ce li s-a deschis în zări, aşa ne avântăm şi noi privirile, gândurile şi nădejdile la întâmplările ce le vom întâlni în zilele anului ce a sosit.

Cum vor fi aceste zile: luminoase sau întunecate? Ce întâmplări ne vor întâmpina: bune sau rele? Ce ne va aduce Anul Nou: viaţă sau moarte? Nu ştim, nu suntem în stare să smulgem viitorului vălul de taină ce-l ascunde privirilor noastre. Dar noi suntem credincioşi, ne aflăm în Biserica lui Hristos şi aici învăţăm cum să ne înţelegem viaţa, care este rostul ei şi ce aşteaptă de la noi Dumnezeu, „de la care vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit”.

Pentru darurile bunătăţilor Dumnezeieşti prin care am fost ospătaţi la masa credinţei, prin care am fost iertaţi şi ne-am sfinţit, mărturisim cu recunoştinţă şi cu adevăr: „Până aici ne-a ajutat Dumnezeu”. Aceleaşi simţiri de recunoştinţă suntem datori să aducem lui Dumnezeu, când ne gândim la darurile cele pământeşti cu care ne-a miluit. Domnul ne-a ajutat să muncim în pace în biserici, în locaşurile de cultură, în fabrici, pe ogoarele noastre scumpe, să gustăm fericirea unei vieţi tihnite. „Domnul a oprit furtuna, a adus liniştea şi valurile s-au potolit” (Ps. 106, 29).

Cu ce vom răsplăti Dumnezeului nostru pentru toate binefacerile Lui? Cu nimic altceva decât cu acea mărturisire de dragoste şi credinţă ce-l însufleţea pe proorocul David când striga: „Lăudaţi pe Domnul! Lăudaţi pe Dumnezeu în lăcaşul Său cel sfânt. Lăudaţi-L în întinderea cerului unde arată puterea Lui” (Ps. 150, 1). „Lăudaţi-L pe Domnul că este bun, că în veac ţine îndurarea Lui” (Ps. 135, 1). Iar cu Sfântul Apostol Pavel să zicem: „Mulţumiri fie aduse deci lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori în Hristos” (II Cor. 2, 14).

Dar să nu uităm că viaţa noastră e o carte, cu mai multe sau mai puţine pagini. Pe de o parte scriem noi faptele, pe de altă parte scrie Dumnezeu, judecata faptelor. Dacă nu umplem viaţa noastră cu fapte vrednice de pomenire, ea se va reduce la atât: s-a născut, a trăit, a murit. Dar de ce a trăit? Cum a murit? Sunt întrebările la care vom răspunde fiecare din noi.

Iată ce este important în viaţa fiecărui om. În fiecare an noi încheiem o pagină din această carte şi deschidem una nouă. Ştim însă cu toţii, că această lucrare ca toate lucrările lumeşti, are un capăt. Va veni pentru fiecare om o zi în care cartea vieţii lui se va închide. Moartea o va pecetlui şi numai în ziua înfricoşatei şi dreptei judecăţi de obşte o va deschide şi o va cerceta: ce am scris în ea.

De aceea, întrebarea de căpetenie la început de An Nou este aceasta: Ce am făcut şi ce avem de făcut pentru ca în anii noştri să se înmulţească binele, adevărul, lumina şi pacea în suflete? Să ne unim puterile şi să devenim „frământătură nouă”; un An Nou cu oameni vechi, cu oameni îmbrăcaţi în hainele răutăţii nu este, nu poate fi un an fericit.

În zadar ne spunem unii altora: „An Nou fericit!”, dacă în anul cel nou nu aducem hotărârea de a ne înnoi, de a înainta spre tot mai mult bine, spre mai multă lumină, dragoste, pace şi bună înţelegere între noi.

Creştinul adevărat, a cărui viaţă face parte din viaţa Bisericii, intră în anul cel nou cu bilanţul sever al anilor trecuţi, bilanţ făcut în lumina învăţăturii şi vieţii lui Iisus; ca închinător şi prieten al lui Iisus Hristos, eu trebuie să năzuiesc a împlini cu toată conştiinţa resposabilităţii gândurile şi faptele, avându-L model pe Iisus şi pe Sfinţii Săi, între care străluceşte Sfântul Vasile cel Mare.

Prin mijlocirea timpului deci, să facem din viaţa Domnului nostru Iisus Hristos, viaţa noastră. „Pretutindeni să fim cumpătaţi, treji şi drepţi. Să sporim în dreapta credinţă şi să creştem dintr-o faptă bună, în alta, mai bună” (Părintele Cleopa Ilie). Anul Nou ne este în faţă. Dumnezeu ne deschide să intrăm în el. În acest an să ne silim să împlinim chemarea şi lucrul ce ni-l încredinţează Dumnezeu.

De aceea, rog pe Bunul Dumnezeu să dea avânt creştinilor şi tuturor oamenilor, ca să facă din noul an sosit un an al bucuriei şi păcii, prin muncă cinstită, rugăciune, creaţie şi dragoste. Creştinii să-şi ureze unii altora, spor în faptele înţelegerii şi ale mântuirii.

Prin rugăciunile sale fierbinţi Sfântul Vasile să ne ajute a preface gândurile şi năzuinţele noastre în fapte hotărâte pentru apărarea vieţii, a binelui şi a dreptăţii. Anul care a sosit să fie anul dragostei şi păcii între oameni şi popoare! El să fie o nouă primăvară a lumii, în care toţi să se iubească şi să fie de folos unii altora!

„Doamne Iisuse Hristoase, Ziditorule al tuturor celor văzute şi nevăzute, Cel ce ai făcut ziua şi noaptea şi ai aşezat anii şi vremurile pentru zidirea Ta, binecuvintează cununa anului ce a început, fereşte şi păzeşte cu pace pe dreptcredincioşii Tăi, mult milostive”. La mulţi ani!

Preot Ion Cârciuleanu /doxologia.ro/

Motivul marii sărbători a Acoperământului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost minunata descoperire făcută Sfântului Andrei, cel nebun pentru Hristos, când a fost înălţat până la al treilea cer.

Aici el a văzut îngeri şi numeroşi sfinţi, dar nu a văzut-o pe Preacurata Maica Domnului, fapt pentru care s-a tânguit mult. I s-a spus că în acel moment Maica Domnului nu se găseşte acolo, deoarece se află pe pământ, mângâindu-i pe oamenii necăjiţi și suferinzi, dar că o va vedea în curând.

Într-adevăr, la scurt timp după această nemaipomenită vedenie, Sfântul Andrei a văzut-o pe Maica Domnului, în Biserica Vlaherne din oraşul Constantinopol, în timpul privegherii de toată noaptea. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i-a apărut Sfântului Andrei şi ucenicului său, Epifanie, în văzduh, în faţa altarului, înconjurată de locuitori ai cerului.

Ea se ruga osârduitor în genunchi, apoi s-a ridicat şi i-a acoperit cu omoforul ei strălucitor pe toți cei ce se rugau.

Dar iată la ce vreau eu, iubiţilor întru Hristos fiii mei, să vă atrag atenţia. Sfântul Andrei a văzut-o pe Maica Domnului înlăcrimată. Ne-am întreba: cum se poate împăca marea ei suferinţă pentru noi, cu bucuria ei neîntreruptă, dumnezeiască şi cu necurmata ei fericire?

Desigur, dacă această amestecare n-ar fi fost posibilă, Sfântul Andrei nu ar fi văzut-o pe Maica Domnului înlăcrimată. Înseamnă că această amestecare este posibilă. Dar pentru a fi pe înţelesul nostru, trebuie, iubiţilor, să ne aducem întotdeauna aminte cuvintele apostolului Pavel: „Ca niştre întristaţi, dar pururea bucurându-ne” (II Corinteni 6, 10). „Căci precum prisosesc Pătimirile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră” (II Corinteni 1, 5).

Odată, la preacuviosul Serafim a venit o femeie bolnavă, foarte evlavioasă. Slujitorul lui Dumnezeu i-a spus acesteia: „Pentru tine suferă, roabă a lui Dumnezeu, întemeietoarea Mănăstirii Diveevo, răposata monahie Aleksandra. Du-te la mormântul ei din Diveevo, roagă să i se facă un parastas şi tu te vei însănătoşi”.

Femeia a făcut aşa cum i-a poruncit Sfântul Serafim şi şi-a căpătat tămăduirea. Și dacă monahia Aleksandra suferea pentru această femeie, din cauza bolii ei, atunci cum să nu sufere şi să nu plângă pentru noi Maica Domnului? Pentru că ea ne iubeşte mai mult chiar decât mama noastră; pentru că ea ne este aproape în timpul când noi suntem bolnavi, dar și atunci când asupra noastră se abat tot felul de necazuri şi suferinţe, și ori de câte ori o rugăm să ne ajute.

Şi totuşi, ce concluzie mântuitoare trebuie să tragem din faptul că Sfântul Andrei a văzut-o pe Preacurata Maică a Domnului înlăcrimată? Concluzia este una singură: noi nu trebuie s-o întristăm pe Preacurata Maica Domnului şi s-o facem să verse lacrimi pentru multele noastre păcate şi mai ales, pentru cel mai răspândit păcat, al poftelor noastre trupeşti sau al desfrânării.

Din nefericire, acest păcat se întâlneşte, fiind specific şi caracteristic, nu numai la păgâni şi la heterodocşi, ci adesea şi la creştinii ortodocşi. Aici, printre ortodocşi, se observă în ultima vreme o oarecare întunecare a minţii în ceea ce priveşte acest păcat trupesc; deoarece mulţi îl socotesc o manifestare de-a dreptul naturală şi permisă.

Asemenea creştini spun: „Toţi trăiesc în desfrânare, o să trăim şi noi astfel”. Ca şi când ar fi tot una: vom pieri numai noi singuri sau vom pieri cu toţii. Dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel ‒ a zis Domnul, atunci când I S-a spus că Pilat a amestecat sângele unor galileeni cu jertfele lor (Luca 13, 1-3).

Ar trebui ca aceşti creştini ortodocşi să-şi amintească mereu că Sfânta Biserică pedepseşte greu păcatul desfrânării, chiar dacă există pocăinţă, deoarece îi îndepărtează pe cei căzuţi în acest păcat de la Sfânta Împărtăşanie, pentru şapte ani din momentul pocăinţei, adică de la încetarea săvârşirii lui.

Dar acest lucru este puţin. Deoarece păcatul trupesc capătă dimensiuni gigantice şi cuprinde în mrejele lui întreaga lume, se apropie vremea când Domnul va rosti din nou groaznica sentinţă, pe care cândva a rostit-o faţă de tot neamul omenesc, înaintea Potopului Universal: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup” (Geneza 6, 3).

Numai că lumea dinainte Domnul a distrus-o cu apă, iar lumea de acum va pieri de foc, la semnul Domnului, în ziua celei de-a doua veniri, aşa cum a prorocit despre aceasta Sfântul Apostol Petru, spunând: „Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui” (II Petru 3, 10).

Desigur, nu doar păcatul desfrânării va determina această pieire universală, dar şi alt păcat mare şi greu, al lepădării oamenilor de la dreapta credinţă. Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ? (Luca 18, 8). 

Această lepădare generală de la dreapta credinţă are loc nu numai din pricina mândriei diavoleşti. Una dintre cauzele acestui greu păcat constă tot în păcatul desfrânării, din cauza căruia ni se întunecă mintea, făcându-se posibilă orice rătăcire, şi mai ales rătăcirile eretice.

De altfel, păcatul desfrânării nu este numai o crimă morală, el este în acelaşi timp şi un păcat împotriva dreptei credinţe. Căci credinţă noastră ortodoxă constă nu numai în dogme, ci şi în sfintele canoane.

Este clar că renunţarea la sfintele canoane, care interzic desfrânarea, reprezintă un izvor al celor mai mari necazuri ale noastre, şi anume lepădarea de dreapta credinţă, şi prin urmare, cauza pieirii noastre veşnice.

Iată de ce, Apostolul Pavel a spus: „Nu vă amăgiţi: (…) desfrânaţii (…) nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 9-10).

De aceea, iubiţilor, să n-o întristăm pe Preacurata Maică a Domnului prin păcatele desfrânării; să ne pocăim; nu numai pentru faptele desfrânate, dar şi pentru cugetele, dorinţele şi gândurile noastre necurate.

Nu se ştie cât ne-a mai rămas de trăit şi dacă vom mai avea timp de pocăinţă, ca să îndepărtăm de la noi cuvintele înspăimântătoare ale Domnului: „În ce te voi găsi, în aceea te voi judeca” (vezi Iezechiel 3, 20; 18, 20-22).

Se poate desprinde, iubiţilor întru Hristos fiii mei, şi o a doua concluzie mântuitoare din această vedere a Sfântului Andrei a lacrimilor Maicii Domnului. Noi nu numai că nu trebuie s-o mâhnim pe Preacurata Maică a Domnului prin desfrânarea noastră necurată, dar trebuie s-o bucurăm prin fecioria noastră.

Să ţinem minte că fecioria Preacuratei Născătoare de Dumnezeu L-a coborât din ceruri pe Dumnezeu Care S-a întrupat pentru mântuirea noastră. Iar curăţia noastră şi fecioria ne înălţă la ceruri, în sensul că Domnul, pentru aceasta, ne dăruieşte descoperirea adevărurilor dumnezeieşti şi a tainelor cereşti, în măsura în care suntem noi înşine curaţi.

Iată de ce marele Sfânt părinte, Preacuviosul Ioan Cassian, spune că Apostolul Pavel se evidenţiază dintre toţi apostolii prin curăţia sa virtuoasă. De aceea el, mai mult decât alţi apostoli, a fost înzestrat de la Dumnezeu cu înţelepciune dumnezeiască, cu descoperirea adevărurilor dumnezeieşti şi a tainelor cereşti, iar această descoperire continua în contemplarea unor revelaţii extraordinare, pentru care lui i se arăta Mântuitorul de nenumărate ori, şi chiar a fost înălţat până la al treilea cer.

Acest Apostol a acordat o atât de mare însemnătate mântuitoare curăţiei noastre, încât o privea ca pe scopul suprem al întregii noastre vieţi creştineşti. „Aveţi roada voastră ‒ zice el ‒ spre sfinţire, iar sfârşitul, viaţa veşnică” (Romani 6, 22). „Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire” (I Tesaloniceni 4, 7).

De aceea, să năzuim, iubiţilor întru Hristos fiii mei, spre curăţia feciorelnică, spre această chemare dumnezeiască a noastră, spre acest scop al vieţii noastre creştineşti. Să fim curaţi nu numai în ceea ce priveşte patimile exterioare!

O asemenea curăţie, cum ar fi abţinerea chinuitoare de la desfrânare, le este caracteristică şi păgânilor şi ereticilor. Să năzuim spre atingerea unei curăţii interioare, în simţiri şi în gânduri. O asemenea stare aşteaptă de la noi Preacurata Maică a Domnului. Cu asemenea curăţie o vom şi bucura. Iar ea, la rândul său, ne va bucura cu milostivirile sale negrăite, în împlinirea cuvintelor lui Hristos: „Cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura” (Matei 7, 2). Pentru această curăţie ne vom afla întotdeauna sub Acoperământul Maicii Domnului.

Ea ne va acoperi întotdeauna şi ne va izbăvi de toate păcatele şi patimile, de toate relele şi necazurile şi ne va uni pe veci cu Fiul său, cu Domnul nostru Iisus Hristos, pentru a primi bucuria dumnezeiască veşnică şi nesfârşită, în Împărăţia Lui cea cerească. Amin. Bunului Dumnezeu slavă în veci. Amin!

(predică ţinută de Sfântul Serafim Sobolev, în biserica rusă „Sfântul Nicolae” din oraşul Sofia, la 1/14 octombrie 1949) /doxologia.ro/

Prin prezenta, subsemnatul Ion Varanița, în calitate de persoană cu grad de dizabilitate care este nevoită să se deplaseze cu cărucior cu rotile, menționez că, recent, niște persoane necunoscute mi-au furat căruciorul cu rotile, fapt despre care am anunțat organele de poliție. Pînă la momentul de față aceste persoane nu au fost identificate, iar eu sunt limitat în deplasare din cauza lipsei unui cărucior. Am identificat un cărucior de model similar în Elveția la preț de 400 euro și vin cu rugămintea de a oferi ajutor pentru procurarea acestuia. Un asemenea gest va aduce bucurie în sufletul celor mai triști.

Telefon de contact: 068077492 (Ion Varanița)

Card bancar: 4779180002817246 Ivan Varanita Victoriabank

Femei neobosite! N-au dat somn ochilor lor, nici genelor lor dormitare, până ce n-au aflat pe Cel Preaiubit! Iar bărbații parcă se împiedică în picioare: merg la mormânt, îl văd pustiu și rămân în nedumerire: ce putea să însemne faptul că nu-L vedeau pe Domnul? Nu, aici e vorba de dragoste chibzuită, care se teme de greșeală din pricina înaltului preț al dragostei și al țintei sale. Atunci când au văzut și au pipăit și ei, fiecare dintr-înșii a mărturisit nu cu limba, asemenea lui Toma, ci cu inima: „Domnul meu și Dumnezeul meu”, și de-acum nimeni n-a mai putut să-i despartă de Domnul.

Mironosițele și Apostolii închipuie cele două laturi ale vieții noastre: simțirea și chibzuință. Fără simțire, viața nu e viață; fără chibzuință, viața e oarbă – irosește mult și dă puțină roadă sănătoasă. Simțirea trebuie să meargă înainte și să dea imbold, iar chibzuința să hotărască timpul, locul, mijlocul de împlinire și, îndeobște, întreaga rânduială a ceea ce inima socoate să facă. Înlăuntru, inima merge înainte; iar când e vorba de faptă – chibzuința. Atunci când simțurile noastre se vor deprinde a deosebi binele de rău, poate că ne vom putea bizui numai pe inimă, așa cum dintr-un pom viu ies de la sine muguri, flori și roade, și din inimă va începe atunci să răsară binele, amestecându-se în chip înțelegător în curgerea vieții noastre.

Sf. Teofan Zăvorâtul Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Traducere din limba rusă de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2011 /doxologia.ro/

„Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei”.  Bunavestire (Lc. 1, 24-38)

 

1, 24-25 Elisabeta se bucură de noua stare

De ce s-a tăinuit Elisabeta

(Lc. 1, 24-25) Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând: Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea.

Elisabeta s-a tăinuit din cauza tulburării lui Zaharia. Sau s-a ascuns de rușine, pentru că fusese cunoscută de Zaharia. Astfel, Elisabeta s-a ascuns din cauza vârstei. Dar vedeți, Moise nu a scris referindu-se la Sara că s-a tăinuit, atunci când, la nouăzeci de ani, l-a născut pe Isaac, nici de Rebeca, însărcinată cu gemeni. Elisabeta s-a ascuns timp de cinci luni, până când pruncul său avea să se dezvolte destul de mult încât să salte înaintea Domnului (Lc. 1, 41), dar și pentru că Maria era pe cale să primească vestea cea bună a nașterii Mântuitorului.

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 1.24.43, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

Smerenia Elisabetei

(Lc. 1, 24-25) Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând: Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea.

Elisabeta, care fără îndoială își dorea prunci, cinci luni s-a tăinuit pe sine. Care a fost motivul pentru aceasta, dacă nu smerenia? Căci există o vârstă recomandată pentru orice lucru și ce este potrivit la o vârstă este nepotrivit la o alta, iar schimbarea vârstei schimbă de obicei natura fiecărei fapte … Ea, care odată a tăinuit că a zămislit un fiu, a început să fie încrezătoare, pentru că purta în pântece un prooroc, ea care s-a rușinat înainte de a fi binecuvântată, ea care se îndoise înainte de a fi întărită. Că iată, a zis ea, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu (Lc. 1, 44). Astfel a strigat cu glas mare când a înțeles venirea Mântuitorului, pentru că a crezut în nașterea dumnezeiască. Nu avea de ce să se rușineze atunci când a acceptat nașterea proorocului ca pe o naștere dăruită, nu dorită.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Comentariu la Evanghelia după Luca 1. 43, 46, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

1, 26-29 Gavriil salută pe Fecioara Maria

Gavriil, tăria Domnului

(Lc. 1, 26) Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret.

Gavriil înseamnă tăria Domnului. Pe bună dreptate a strălucit cu un asemenea nume, întrucât prin mărturia sa a fost martorul nașterii lui Dumnezeu după trup. Proorocul a spus aceasta în psalm: Cine este acesta Împăratul slavei? Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război (Ps. 23,8). Este fără îndoială de acea luptă în care Hristos a venit să se lupte cu stăpânitorul puterii văzduhului (Efes. 2, 2) și să scape lumea de tirania sa.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

Maria îi oferă Domnului darul fecioriei sale

(Lc. 1, 27) Către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria.

Plină de har a fost aceea căreia i s-a îngăduit, prin voință divină, ca prima dintre femei, să Îi ofere Domnului cel mai glorios dar, cel al fecioriei sale. Întrucât se străduia să imite viața îngerilor, era demnă de a se învrednici de vedenia unui înger și de a vorbi cu el. Plină de har a fost aceea căreia i s-a îngăduit să-I dea naștere lui Iisus Hristos, Cel prin care harul şi adevărul au venit (In. 1, 17). Și astfel, Domnul a fost într-adevăr cu cea pe care a înălțat-o de la dorințele pământești, la cele lumești, într-o lume neauzită a purității și sfințită după aceea, prin natura Sa umană cu toată împlinirea sfințenie Sale. Într-adevăr, binecuvântată printre femei este aceea care a fost singura din rândul oamenilor care s-a bucurat de cinstea de a fi mamă, păstrând în același timp frumusețea și fecioria, așa cum se cuvenea ca o mamă fecioară să dea naștere Fiului lui Dumnezeu.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

Veșnica feciorie a Mariei

(Lc. 1, 28) Şi intrând îngerul la ea, a zis: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei”.

Sfântă Fecioară, binecuvântată Marie, maică și fecioară, fecioară înainte de a naște, fecioară după ce ai născut! Și eu, la rândul meu, mă minunez cum un neprihănit se naște dintr-o fecioară, iar după naștere, maica Sa să rămână fecioară.

Vreți să știți cum s-a născut din fecioară și cum, după naștere, maica a rămas fecioară? Astfel: Uşile fiind încuiate, a venit Iisus (In. 20, 19-26), iar despre aceasta nu există nici o îndoială. Acela care a intrat prin ușile închise nu a fost nici duh, nici vedenie. A fost Om adevărat cu trup adevărat. Mai mult decât atât, ce a spus? A spus: Pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am (Luca 24, 39). Era din carne și oase, iar ușile erau încuiate. Cum poate trece un om în carne și oase prin ușile încuiate? Ușile sunt încuiate, iar El intră, și noi nu Îl vedem intrând. Pe unde a intrat, căci totul este închis? Nu este nici un loc pe unde ar putea să intre. Cu toate acestea, Acela care a intrat este înăuntru, iar cum a intrat nu se știe. Nu știm cum s-a făcut aceasta, și ne gândim că este lucrarea lui Dumnezeu. Atunci, să atribuim puterii lui Dumnezeu și faptul că s-a născut din fecioară și că fecioara însăși, după ce a născut, a rămas fecioară.

(Fericitul Ieronim, Omilia 1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

Maria prefigurează Biserica

(Lc. 1, 27) Şi intrând îngerul la ea, a zis: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei”.

Și astfel, acela care își asumase să dovedească taina pură a întrupării a considerat inutil să caute dovezi ale fecioriei Mariei, ca să nu fie văzut un apărător al Fecioarei ci, un susținător al tainei. Cu siguranță, când ne-a spus că Iosif era drept, a spus că el nu putea prihăni templul Sfântului Duh, adică pe maica Domnului Său, pe pântecele tainei.

Am cunoscut genealogia Adevărului. Am aflat sfatul Său. Să aflăm acum și taina Sa. Așa cum se cuvenea, ea era logodită, însă fecioară pentru că întruchipează Biserica cea neîntinată dar căsătorită. O fecioară ne-a zămislit de la Duhul, o Fecioară ne naște fără chinuri. Și astfel, poate că Maria, logodită cu unul, a fost plinită de Altul, pentru că și Bisericile separate sunt într-adevăr umplute de Duh Sfânt și de har și totuși se unesc la apariția Preotului vremelnic.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Comentariu la Evanghelia după Luca 2.6-7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

De ce trebuia ca Maria să fie logodită cu Iosif

(Lc. 1, 27) Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?

Mulți dintre Sfinții Părinți au încercat să dea un răspuns potrivit la întrebarea de ce Acesta a dorit să fie zămislit și născut nu doar dintr-o simplă fecioară, ci din una logodită cu un bărbat. Cel mai bun răspuns a fost pentru ca Maria să nu fie găsită vinovată de desfrânare dacă ar fi purtat în pântece un fiu, fără să fie căsătorită. Apoi, așa cum se cuvine pentru îngrijirea căminului, femeia însărcinată trebuia să fie ocrotită prin grija soțului. Așadar, Fecioara Maria trebuia să aibă un soț care să fie mărturisitorul fecioriei sale și un tată adoptiv de încredere pentru Domnul și Mântuitorul nostru, Care avea să se nască. Iosif era soțul care, potrivit legii, trebuia să aducă jertfe la templu pentru prunc. L-a dus pe el, împreună cu mama lui, în Egipt atunci când erau amenințați de prigoană. Avea să Îl aducă înapoi și să se îngrijească de nevoile cauzate de slăbiciunea umanității pe care Iisus și-o asumase. Nu era mare lucru dacă, pentru o vreme, unii au crezut că el era fiul lui Iosif, din moment ce prin predica apostolilor după Înălțare ar fi devenit evident pentru toți credincioșii că El s-a născut dintr-o fecioară.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

Întâmpinarea Mariei de către Arhanghel a fost unică

(Lc. 1, 28) Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?

Arhanghelul a întâmpinat-o pe Maria, adresându-se într-un mod pe care eu nu l-am mai regăsit în altă parte în tot cuprinsul Sfintei Scripturi. O să explic pe scurt această expresie. Îngerul spune Bucură-te, ceea ce eşti plină de har… (Lc. 1, 28). Nu îmi amintesc să fi citit asta nicăieri în altă parte în Sfânta Scriptură. O expresie de acest tip Bucură-te, ceea ce ești plină de har, nu se adresează niciunui bărbat. Acest salut a fost păstrat doar pentru Fecioara Maria.

(Origen, Omilii la Evanghelia după Luca 34.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

Prezența Domnului, misterioasă și tulburătoare

(Lc. 1, 28) Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?

Domnul este cu tine. De ce este Domnul cu tine? Pentru că El vine nu ca să ne facă o vizită, ci se pogoară într-o nouă taină, aceea prin care se va naște. Pe bună dreptate, îngerul a adăugat Binecuvântată eşti tu între femei (Luca 1, 28). Prin blestemul pe care și l-a adus asupra sa, Eva a adus femeilor durerile nașterii. Acum, în ceea ce privește problema maternității, Maria, prin binecuvântarea pe care a primit-o de a naște pe Mântuitorul, se bucură, este preacinstită și înălțată. Acum și femeia a devenit într-adevăr mamă a celor care trăiesc prin har, așa cum mai înainte erau predispuși la moarte prin natura lor …

Fecioara Maria a cunoscut de-ndată că a primit în ființa sa pe Judecătorul dumnezeiesc, în același loc unde îl văzuse pe arhanghelul din ceruri. Printr-o mișcare liniștitoare și afecțiune divină, Dumnezeu a transformat o fecioară în maica Sa și a transformat o roabă a Sa într-un părinte. Cu toate acestea, pieptul său a fost tulburat, mintea s-a temut, și întreaga ființă a început să se cutremure, când Dumnezeu, cel de necuprins în toată creația, și-a pus întreg Sinele în pântecele său și s-a făcut om.

(Petru Hrisologul, Predica 140, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

Moarte printr-o femeie, viață printr-o alta

(Lc. 1, 28) Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?

Prima cauză a căderii oamenilor a apărut atunci când șarpele a fost trimis de diavol la o femeie care avea să fie înșelată prin duhul mândriei. Mai mult decât atât, diavolul însuși preschimbat în șarpe, care odinioară i-a înșelat pe protopărinții noștri, a golit omenirea de slava nemuririi. Întrucât moartea a venit din cauza unei femei, se cuvenea ca viața să se întoarcă tot printr-o femeie. Prima, înșelată de șarpe, i-a adus bărbatului gustul morții, cealaltă, prin lucrarea lui Dumnezeu și a îngerului, a născut lumii pe Mântuitorul său.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

1, 30-33 Gavriil proorocește zămislirea lui Iisus

Domnul împrumută trupul Mariei pentru a duce pe oameni la slavă

(Lc. 1, 30-33)

Dezvăluindu-ți sfatul veșnic, Arhanghelul Gavriil a venit și ți-a stat înainte, roabă a lui Dumnezeu, și te-a salutat zicând: Bucură-te, pământ nesemănat; Bucură-te, rug aprins care nu te-ai mistuit; Bucură-te, adânc cu neputință de a fi cercetat; Bucură-te, pod care duce la cer; Bucură-te, scara ridicată la cer și văzută de Iacob; Bucură-te, dumnezeiesc potir al manei; Bucură-te, izbăvire din blestem; Bucură-te, restaurare a lui Adam, căci Domnul este cu tine!

 

(Autor necunoscut, Stihira Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

Maică și totuși fecioară

(Lc. 1, 26-33) Şi îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu”.

Foc ceresc, nu trup, nici sânge părintesc și nici trupească dorință Îl naște (Ioan 1, 13),

Ci din puterea lui Dumnezeu, o fecioară fără de păcat zămislește,

Căci în pântecele său neatins, Duhul prinde viață.

Taina nașterii ne întărește credința că Hristos este Dumnezeu: o fecioară cu Duhul unită, neîntinată de iubire;

Fecioria sa rămâne neatinsă, purtând prunc în pântece,

Luminoasă în rodnicia-i pură, Mamă și fecioară, mamă fără să fi cunoscut bărbat.

De ce, necredinciosule, dai din cap a îndoială?

Un înger rostește vestea cu sfintele-i sale buze.

De ce nu vrei să asculți cuvântul îngeresc?

Binecuvântata Fecioară, l-a crezut pe vestitorul luminos și prin credința sa, Îl naște pe Hristos. Hristos vine la oamenii cu credință și respinge inimile care șovăie  a crede și a se închina. Credința Fecioarei l-a adus pe Iisus în pântecele său, ocrotindu-L până la naștere.

(Prudențiu,Dumnezeirea lui Iisus 566-84, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

Iisus este Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului

(Lc. 1,31-32)Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus.

Ar trebui să luăm seama la ordinea cuvintelor acestea și cu cât sunt mai adânc sădite în inima noastră, cu atât devine mai evident că suma totală a pocăinței noastre constă în ele. Întrucât acestea spun foarte clar că Iisus Hristos, adică Mântuitorul nostru, a fost atât Fiul lui Dumnezeu, Tatăl și cu adevărat Fiul Maicii, care a fost om. Şi iată, îi spune, vei lua în pântece şi vei naşte fiu, să conștientizăm că acest om și-a asumat adevărata materie a cărnii din trupul Fecioarei! Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema – se mărturisește de asemenea că același fiu este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Fiul împreună veșnic al Tatălui veșnic!

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

Iisus va mântui oamenii din păcat

(Lc. 1, 31)Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus.

Cuvintele în a șasea lună (Luca 1,26) sunt calculate în legătură cu sarcina Elisabetei. A fost trimis îngerul către o fecioară, și i-a zis iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus (Luca 1, 31). Îngerul se referea la Cel care avea să se întrupeze. Acesta nu i-a zis al cărui nume este chemat Iisus, ci vei chema numele lui. Aceasta arată că acest nume reprezintă iconomia care este prin trup, întrucât Iisus în ebraică înseamnă Mântuitor. Căci îngerul a spus vei chema numele lui Iisus, adică, Mântuitorul, căci va mântui poporul său din păcate. Acest nume se referă, așadar, nu la natură Sa, ci la faptele Sale.

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 25, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

Zămislirea lui Iisus vestește recrearea lumii

(Lc. 1, 31)Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus.

Arhanghelul cetelor cerești a fost trimis de Dumnezeu Cel Atotputernic la Fecioara Maria pentru a da vestea cea bună a unei minuni tainice și nemaiauzite: aceea că Dumnezeu se va naște ca prunc și om din ea, fără de sămânță, modelând din nou întreaga omenire. De aceea, să propovăduim vestea cea bună a recreării lumii.

(Autor necunoscut, Exapostilaria Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

Maria zămislește pe Creatorul lumii

(Lc. 1, 26-32) Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său.

Gavriil s-a pogorât din bolțile cerești și a venit în Nazaret, stând înaintea Fecioarei Maria și zicându-i: Bucură-te! Vei naște un fiu care este de dinainte de Adam, pe Creatorul tuturor și Mântuitorul celor care îți cântă: „Bucură-te, fecioară preacurată!”

Îngerul Gavriil a adus din ceruri vești bune Fecioarei și i-a zis: Bucură-te! Vei naște pe cel pe care lumea nu-l poate cuprinde, dar pântecele tău Îl va cuprinde și vei purta în pântece pe Cel care a strălucit în fața Tatălui înaintea luceafărului dimineții (Ps. 109, 3).

Cuvântul împreună veșnic cu Tatăl, Care este fără de început, Care nu s-a despărțit de lucrurile cele din înălțime, S-a pogorât acum pe pământ, din iubirea sa nețărmurită milostivindu-se de omenirea căzută. Iar aici și-a asumat sărăcia lui Adam, luând o formă necunoscută Lui.

(Autor necunoscut, Stihira Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

Genealogia Mariei: Casa lui David și a lui Levi

(Lc. 1, 32-33) Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.

Din spusele îngerului către Maria, și anume Elisabeta, rudenia ta (Luca 1, 26), s-ar părea că Maria făcea parte din casa lui Levi. Cu toate acestea, până atunci, proorocirea se făcea doar în legătură cu capul familiei, care era bărbatul. Familia lui David continuase până la Iosif, care se căsătorise cu ea, iar la nașterea fiului său, a fost recunoscută prin cadrul bărbaților, pentru casa lui David. Prin Hristos, seminția și casa lui David sunt întregite. Sfânta Scriptură nu vorbește despre genealogia Mariei întrucât genealogia bărbaților era cea care conta și care era socotită. Dacă Sfânta Scriptură ar fi obișnuit să indice linia familială a mamelor, am fi putut căuta familia Mariei. Însă, pentru ca nu cumva să se înțeleagă din cuvintele Elisabeta, rudenia ta, că și Maria era din casa lui Levi, observați că Evanghelistul a spus în altă parte, despre Iosif și Maria, că erau amândoi din casa lui David (a se vedea Lc. 1, 27; 2, 4). Îngerul nu a spus Mariei că Elisabeta era sora sa, ci Elisabeta, rudenia ta.

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 1.25, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

Taina fără de timp este cuprinsă în timp

(Lc. 1, 33) Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.

Minune! Dumnezeu a coborât printre oameni, El, cel de necuprins, este cuprins în pântece, veșnicia întră în timp și o, ce mare taină: zămislirea Sa este fără de sămânță, deșertarea Sa trece dincolo de cuvinte! Atât de mare este taina aceasta! Căci Dumnezeu se golește pe Sine, se întrupează și este modelat într-o ființă omenească, atunci când îngerul îi vestește Fecioarei preacurate despre zămislirea Sa: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine (Lc. 1, 28).

(Ioan Monahul, Stihira Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

Casa lui David și a lui Iacov reprezintă Biserica Universală

(Lc. 1, 32-33) Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.

Venise vremea ca, după ce a răscumpărat lumea cu sângele Său, să fie recunoscut drept rege nu doar al casei lui David, ci al întregii Biserici și mai mult decât atât, drept Creatorul și Conducătorul tuturor oamenilor. Prin urmare, pe bună dreptate, îngerul a spus după aceea şiDomnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său (Lc. 1, 32), după care a adăugat:Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit(Lc. 1, 33). Aici, casa lui Iacov se referă la Biserica Universală, care prin credința sa și prin mărturisirea lui Hristos face parte din moștenirea patriarhilor, fie dintre cei care și-au luat firea trupească din rândul patriarhilor, fie dintre cei care, deși s-au născut după trup în alte țări, au renăscut în Hristos prin botezul duhovnicesc.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

1, 34-35 Zămislirea lui Iisus și alte denumiri ale lui Mesia

Taină ce depășește orice înțelegere

(Lc. 1, 34-35)Şi a zis Maria către înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”

Însă nașterea Mântuitorului Iisus Hristos merge dincolo de înțelegerea noastră și nu are precedent.

(Sfântul Leon cel Mare, Predica 30.4.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

Jurământul feciorie făcut de Maria

(Lc. 1, 34-35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.

Într-adevăr, însăși fecioria sa a fost  mai frumoasă și mai plăcută, întrucât Hristos, la zămislirea Sa, nu a luat ceea ce a fost păstrat ca nu să fie atins de om, adică fecioria, ci, înainte de a fi zămislit, a ales pe cineva care fusese deja făgăduită lui Dumnezeu și din care El avea să se nască.

(Fericitul Augustin, Sfânta Feciorie 4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

Nașterea fecioarei, o taină dumnezeiască

(Lc. 1, 34) Şi a zis Maria către înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”

Aici, Maria pare să fi tăgăduit, însă doar dacă nu ești destul de atent ți se poate părea aceasta, căci nu se cuvine ca cea aleasă pentru a-L purta pe singurul Fiu născut al lui Dumnezeu să pară că și-a pierdut credința. Și cum s-ar putea aceasta? Deși prerogativul de Maică, pe baza căruia i s-a conferit îndată unul și mai mare (fecioară), este neatins, cum se putea ca Zaharia, care nu a crezut, să fie redus la tăcere, iar Maria, dacă nu ar fi crezut, să fie înălțată prin unirea cu Duhul Sfânt? Însă odată cu un privilegiu și mai mare, trebuie să i se atribuie o și mai mare credință pentru aceasta. Maria trebuie să creadă și, în același timp, să nu strice lucrurile dumnezeiești. Trebuie să îl creadă pe înger și să nu strice lucrurile sfinte căci nu este ușor să descoperim taina cea din veci ascunsă în Dumnezeu (Efes. 3, 9; cf. Col 1, 26), ce nu era cunoscută nici măcar mai-marilor puteri. Cu toate acestea, nu și-a negat credința, nu a refuzat misiunea, ci s-a supus și a făgăduit ascultare. Căci, cu adevărat, atunci când a spus Cum va fi aceasta (Lc. 1,34) nu s-a îndoit de faptă, ci a cercetat natura acesteia.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Comentariu la Evanghelia după Luca 2.14, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

Îngerul Gavriil ar trebui să se teamă de Maria, și nu Maria de îngerul Gavriil

(Lc. 1, 34-35) Şi a zis Maria către înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: Tâlcuiește-mi, cum eu, o fecioară, o să Îl port în pântece?

Îngerul:Fecioară, vrei să afli de la mine calea prin care se va face zămislirea, însă aceasta e dincolo de orice înțelegere! Duhul Sfânt se va pogorî peste tine cu puterea Sa creatoare și o va împlini.

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: Când mama mea, Eva, s-a îndulcit de ispita șarpelui, i s-au interzis bucuriile cerului. Așadar, mă tem de vestirea ta străină, pentru că nu vreau să alunec în păcat.

Îngerul: Am fost trimis ca mesager al Domnului pentru a-ți arăta care este voința lui Dumnezeu. De ce te temi de mine, fecioară? Mai curând eu ar trebui să mă înfricoșez de tine! De ce mă slăvești, O, Doamnă, când eu trebuie să mă închin ție?

(Teofan, Canonul Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

Duhul care pătrunde

(Lc. 1, 34) Şi a zis Maria către înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”

Omul a trebuit să fie răscumpărat: Duhul Meu s-a pogorât

Si a pătruns în carnea creată din pământ prin natura sfântă;

Dumnezeu și-a asumat omenirea, unind-o cu dumnezeirea,

Și a aprins în inimile oamenilor o nouă dragoste față de Mine.

(Prudențiu, Împotriva lui Simah 2.265-69, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

Nașterea lui Iisus prefigurează nașterea noastră la o nouă viață

(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.

Care S-a născut din Duhul Sfânt. Tocmai de aceea se naște Iisus pentru noi, în așa fel încât să ne schimbe propriul mod de a ne naște… Mai înainte, moartea ne aștepta ca  un apus al vieții noastre, însă Dumnezeu a dorit să avem o nouă naștere a vieții.

Care S-a născut din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria. Acolo unde Duhul Sfânt zămislește iar o Fecioară naște, totul este de natură dumnezeiască, nimic nu mai este omenesc.

(Petru Hrisologul, Predica 57, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

Apa botezului este precum pântecul fecioarei

(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.

Fiecare om se face părtaș al acestei origini duhovnicești prin nașterea din nou. Pentru fiecare, atunci când renaște, apa botezului este precum pântecele Fecioarei, căci același Duh Sfânt umple cristelnița, care a umplut pântecele Fecioarei, pentru ca păcatul, zdrobit de acea zămislire sfântă, să fie îndepărtat prin această spălare tainică.

(Sfântul Leon cel Mare, Predica 24.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

Libertate prin nașterea Fecioarei

(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.

Primul care a păcătuit, primul călcător de lege, i-a făcut pe păcătoși slabi în fața morții. Pentru a-i vindeca, Mântuitorul s-a întrupat din Fecioară; deoarece nu a venit în această lume la fel cum am venit noi, pentru că nu a fost creat din dorința unui bărbat și a unei femei, și nici din lanțul poftelor trupești. Căci se spune: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine. Aceasta s-a spus Fecioarei ce strălucea de credință, și nu  poftea la plăcerile trupești. Duhul Domnului se va pogorî peste tine iar puterea Celui Preaînalt te va umbri. Fiind astfel umbrită, cum ar fi putut ea fierbe de fierbințeala poftelor trupești? Ne eliberează de păcat pentru că nu s-a născut în această lume precum am făcut-o noi.

(Fericitul Augustin, Predica 153.14, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

Rodnică prin Duhul Sfânt

(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.

Când venirea lui Dumnezeu se apropie, îngerul

Gavriil merge de lângă Tronul din Înalturi al Tatălui și intră

În casa Fecioarei și-i spune: Marie, Duhul Sfânt te va face roditoare,

Și vei naște pe Hristos, o, preaslăvită Fecioară.

(Prudențiu, Fragmente din istoria sacră, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

Umbra Sfântului Duh sfințește creația decăzută

(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.

Se cuvenea ca Arhitectul întregii creații să vină și să înalțe casa care căzuse și ca umbra Sfântului Duh să sfințească lucrarea necurată, adică trupurile. Astfel, dacă Tatăl și-a încredințat judecata ce va să vină Fiului Său, este evident că a împlinit crearea oamenilor și, totodată, restaurarea lor prin Sine. A fost cărbunele viu care a venit să aprindă mărăcinii și spinii (vezi și Fac. 3, 18; Is. 9, 18). A locuit în pântece și l-a curățat și a sfințit locul de naștere al durerii și al blestemelor (Fac. 3, 16). Flacăra pe care a văzut-o Moise umezea rugul (Ex. 3, 2-3) și topea grăsimea pentru ca să nu ardă. Asemănarea cu aurul curățit prin foc se poate observa în cazul rugului care, deși ardea, nu se mistuia. Aceasta s-a petrecut pentru a vesti că focul vieții care avea să vină la sfârșit, udând și umezind pântecele Fecioarei și îmbrăcându-l precum focul, a îmbrăcat rugul.

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 1.25, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

Maria reprezintă acum templul, chivotul și arca

(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.

Îngerul:Bucură-te doamnă; bucură-te preacurată fecioară! Bucură-te, vasul lui Dumnezeu! Bucură-te candelă a luminii, salvarea lui Adam și mântuirea Evei! Bucură-te munte sfânt și altar strălucitor! Bucură-te mireasă și cameră a nemuririi!

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: Pogorârea Sfântului Duh mi-a curățit sufletul; mi-a sfințit trupul; m-a făcut templu al lui Dumnezeu, un chivot sfințit, altar viu și maică sfântă a vieții.

Îngerul:Ești precum o candelă luminoasă, o cameră de mireasă făcută de Dumnezeu! Fecioară preacurată, ca un chivot de aur, primește-L pe Dătătorul de Lege, care prin tine a mântuit natura decăzută a oamenilor!

(Teofan, Canonul Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

Sfântul Duh aduce o nouă creație

(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.

Prin invocare, puterea de a umbri a Sfântului Duh devine o ploaie care udă acest nou răsad. Căci toate lucrurile pe care Dumnezeu le-a creat au fost făcute prin lucrarea Sfântului Duh și tot prin lucrarea Duhul Sfânt s-au făcut și aceste lucruri care depășesc firea și nu pot fi deslușite decât prin credință. Cum va fi aceasta, a spus Fecioara, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Iar Arhanghelul Gavriil a răspuns: Duhul Domnului se va pogorî peste tine iar puterea Celui Preaînalt te va umbri (Luca 1, 34-35). Iar acum vă întrebați cum pâinea devine trupul lui Iisus iar vinul și apa, sângele lui Hristos. Iar eu vă spun că Duhul Sfânt se coboară și își revarsă lucrarea asupra acestor lucruri care depășesc puterea noastră de înțelegere și devin cu neputință a fi descrise.

(Sfântul Ioan Damaschin, Credința Ortodoxă 4.13, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

1, 36-38 Semnul trimis Mariei și răspunsul credinței sale

Iisus din casa regilor și preoților

(Lc. 1, 36) Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă.

Acum, când Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni (1 Tim. 2, 5) a venit în lume, se cuvenea ca El să se tragă din ambele case întrucât, în condiția umană pe care și-o asumase, avea să aibă atât rolul unui preot, cât și al unui împărat.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

Ascultarea Mariei în contrast cu neascultarea Evei

(Lc. 1, 38) Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul a plecat de la ea.

Domnul a venit în trup la ai săi. Născut prin propria poruncă necreată pe care El însuși o poartă, prin ascultarea pomului a reînnoit și a inversat ceea ce se făcuse mai înainte din neascultare în legătură cu pomul. Puterea acelei ispite prin care fecioara Eva, logodită deja cu un bărbat, a fost sedusă de puterile necurate s-a risipit atunci când îngerul a venit în adevăr și i-a vestit Fecioarei Maria care, prin logodna sa, aparținea deja unui bărbat. Întrucât Eva a fost ispitită de cuvântul unui înger să plece de la Domnul, răzvrătindu-se împotriva Cuvântului, Maria, prin cuvântul unui înger, a primit vestea cea bună că Îl va purta în pântece pe Dumnezeu, ascultând de Cuvântul Său. Prima a fost ispitită să nu dea ascultare lui Dumnezeu și astfel a decăzut, însă cea din urmă a fost convinsă să Îl asculte pe Dumnezeu, pentru ca Fecioara Maria să poată deveni susținătoarea Evei. Întrucât omenirea a fost supusă morții prin fapta unei fecioare, a fost mântuită tot de o fecioară și balanța s-a echilibrat prin ascultarea acesteia. Apoi, într-adevăr, păcatul omului primordial a fost ispășit prin chinurile Celui întâi Născut, viclenia șarpelui a fost cucerită de simplitatea porumbelului, iar lanțurile prin care am fost robiți de moarte s-au rupt.

(Sfântul Irineu al Lyonului, Contra ereziilor 5. 19-20, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

/doxologia.ro/

Zis-a Domnul către iudei: „Cine dintre voi Mă vădeşte pre Mine pentru păcat?” (In. 8, 46)

Conştiinţa noastră ne pîrăste pe noi

Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit şi priveghetor necontenit – conştiinţa. Intr-adevăr printre oameni nu este nici un judecător care să fie aşa de treaz, precum conştiinţa noastră. Dintre judecătorii omeneşti, unii se mituiesc, alţii se cîştigă prin măguliri, alţii se intimidează prin frică, şi încă multe altele îi împiedică de la judecata cea dreaptă, însă tribunalul conştiinţei nu se biruieşte prin toate acestea, ci poţi să măguleşti, să dai daruri, să ameninţi sau să faci orice, această judecătorie pururea va rosti hotărîrea cea dreaptă, chiar şi asupra gîndurilor tale celor păcătoase. Si tocmai cel ce a săvîrşit păcatul se osîndeşte pe sine, chiar cînd nu-l părăsesc alţii. Si aceasta nu se întîmplă o dată sau de două ori, ci foarte adeseori, în toată viaţa. De ar fi trecut oricît de mult timp, conştiinţa niciodată nu uită cele petrecute, atît în timpul cînd se săvîrşeşte păcatul, cît şi înainte şi dupa săvîrşirea lui, se ridică asupra noastră ca un pîrîş complet, iară mai cu seamă după isprăvirea păcatului, în timpul săvîrşirii păcatului, suntem beţi şi nu băgăm seama la conştiinţă aşa de bine, dar după ce păcatul s-a săvîrşit şi s-a isprăvit, iar pofta s-a împăcat, atunci vine boldul cel amarnic al căinţei. Aici se întîmplă cu totul împotriva celor ce zice Sfînta Scriptură despre femeile născătoare, înainte de naştere pătimesc dureri multe şi nesuferite, iară după ce au născut, ele simt uşurare şi durerile trec (In. 16, 21). La păcat, dimpotrivă. Cîtă vreme purtăm în noi voinţa cea păcătoasă, ne bucurăm şi suntem veseli, iar după ce am născut în lume copilul cel rău, adică păcatul, atunci cunoaştem urîciunea lui, atunci simţim durerile, atunci păţim chinuri mai mari decît femeile ce se află în durerile naşterii. De aceea vă îndemn, păziţi-vă chiar de la început, să nu zămisliţi în voi o poftă rea; iară dacă am zămislit-o atunci să înăbuşim în noi sămînţa cea rea. Dacă însă şi la aceasta am fost leneşi, atunci, îndată ce păcatul s-a arătat în faptă, să-l omorîm prin mărturisire şi lacrimi şi prin paza asupra noastră înşine. Căci nimic nu este pentru păcat aşa de omorîtor ca pîra asupra noastră înşine şi osîndirea de noi înşine, unită cu pocăinţa şi cu lacrimile. De aceea osîndeşte păcatul tău, şi te vei libera de o grea povară.

După ce un părinte a pedepsit de multe ori pe fiul său, dar cunoaşte că acela rămîne neîndreptat, atunci el public se leapădă de dînsul, îl goneşte din casa sa şi-l desparte de familie. Dar conştiinţa nu urmează aşa. După ce a grăit o dată, şi de două ori, şi de trei ori, şi de zece mii de ori, fără ca tu s-o fi ascultat, ea totuşi vorbeşte din nou şi nu încetează pînă la răsuflarea cea mai de pe urmă. Acasă, pe uliţă, la masă, la tîrg, pe cale, ba adeseori şi în visuri, pune înaintea ochilor noştri icoanele păcatelor noastre.

Şi socoteşte înţelepciunea lui Dumnezeu! Conştiinţa n-are trebuinţă să ne pîrască necontenit, căci noi n-am putea purta povara cand ea ar vorbi contra noastră neîncetat. Dar Dumnezeu n-a făcut conştiinţa aşa de slabă, încît să slăbească după întîia şi a doua amintire. Dacă ea în toate zilele şi în toate ceasurile ne-ar chinui cu boldul său, noi am fi înăbuşiţi de descurajare. Dacă din contră, după întîia sau a doua amintire ar înceta cu pîra sa, foarte puţin folos ne-ar aduce. De aceea Dumnezeu a rînduit aşa, ca să ne mustre conştiinţa de multe ori şi cu sîrguinţă, dar totuşi nu neîncetat; de multe ori, pentru ca să nu cădem în uşurătatea minţii, ci pînă la moarte să rămînem treji; nu neîncetat şi fără răgaz, ca să nu ne descurajăm, ci cîteodată să ne liniştim, să ne mîngîiem şi să putem iarăşi răsufla. Pe cît de pierzător şi aducător de grosolană nesimţire ar fi dacă păcatele nu ne-ar pricinui nici o durere, tot aşa de vătămător ar fi dacă ar trebui ca noi să suferim această muncă de-a pururea şi peste măsură. Căci covîrşirea necazului poate lipsi pe om de minte, copleşindu-i sufletul şi făcîndu-l incapabil de orice bine. De aceea conştiinţa ne mustră numai din timp în timp, căci ea este destul de aspră, chinuindu-1 pe păcătos mai cumplit decît strămutarea.

Pe lîngă aceasta, conştiinţa se deşteaptă şi strigă cu multă putere asupra noastră, nu numai cînd noi înşine păcătuim, ci şi cînd vedem pe alţii păcătuind. Cînd desfrînatul, tîlharul ş. a., măcar că nu se pîrăşte pe sine, dar aude pîra asupra altora care au săvîrşit aceleaşi păcate, se crede pe sine însuşi pedepsit, căci imputînd altuia păcatele sale, iarăşi se înfăţişează cu vioiciune şi aceluia aducîndu-i aminte păcatele sale proprii. Acela se pîrăşte, iar acesta, care a săvîrşit aceleaşi păcate, nepîrît de nimeni simte durerile pedepsei.

Dar tot aşa se întîmplă şi cu faptele cele mărite. Cînd alţii se laudă şi se încununează, se bucură toţi cei ce au făcut aceleaşi fapte nobile, ca şi cum lauda aceea i-ar privi pe dînşii.

Deci cine poate fi mai nenorocit decît păcătosul care se doboară singur pe sine, cînd alţii se pîrase? Dimpotrivă, cine poate fi mai norocit, decît cel îmbunătăţit care se poate bucura împreuna şi atunci cînd alţii se laudă, căci lauda altora îi aduce aminte de faptele sale cele mărite. Aceasta este cu adevărat o întocmire care mărturiseşte înţelepciunea cea dumnezeiască, cu adevărat un semn al proniei lui Dumnezeu! Mustrarea conştiinţei, iubiţilor, este o ancoră sfîntă a sufletului, care nu ne lasă să ne cufundăm cu totul în cursa păcatului. Căci nu numai cînd săvîrşim păcatul, ci adeseori mulţi ani după aceea, conştiinţa iarăşi ne aminteşte nelegiuirile noastre cele vechi.

Aşa s-a întîmplat feciorilor lui Iacov. Cînd Iosif a zis către dînşii: „Lăsaţi pe unul dintre voi aici, şi aduceţi pe fratele vostru, iară dacă nu, veţi muri”. Ce ziceau ei atunci între dînşii? „Noi suntem vinovaţi pentru fratele nostru, că nu ne-a fost milă, cînd se ruga de noi” (Fac. 42, 16-21). Aşadar, iată, după cît de multă vreme ei iarăşi şi-au adus aminte de păcatul acela. Ei spuseră tatălui lor: „O fiară sălbatică a mîncat pe Iosif” (Fac. 37, 33), şi acum, cînd Iosif era de faţă şi-i asculta, se înfăţişează păcatul lor. Ce poate fi mai minunat decît acesta? Aici vedem noi o judecată fără jeluire, o apărare fără pîră, o dovedire fără martori, fiindcă făptuitorii singuri s-au pîrît, iar cele făcute în taină le-au vădit la lumină. Cine i-a convins, cine i-a silit să atingă iarăşi ceea ce săvîrşiseră de un timp atît de îndelungat? Nu este oare limpede că conştiinţa acest judecător nemituit şi neamăgit de-a pururea, zguduia sufletele lor, umplîndu-şi inimile lor de nelinişte? Aşa ni se întîmplă şi nouă adeseori cu păcatele noastre cele de mai înainte. Cînd suntem în nenorocire, iarăşi ne aducem aminte de vechile noastre călcări de lege.

Pînă aici am văzut că conştiinţa este judecătorul cel mai nemituit şi neobosit; să cumpănim acum în scurt adevărul: conştiinţă bună este cea mai mare mîngîiere în nenorocire.

Pentru ce ne temem noi de moarte? Pentru că nu avem o conştiinţă bună. Dacă noi am avea aceasta, nu ne-ar înspăimînta nici moartea, nici foametea, nici pierderea averii, nici orice alta. Căci pe cei îmbunătăţiţi nu-i poate vătăma nimic din toate acestea, nici nu le poate răpi norocirea lor cea lăuntrică.

Cine se nutreşte cu nădejdile cele mai mărite, nimic nu-l poate întrista.

Sau cine poate face ceva care să poată nelinişti pe un asemenea om nobil? Presupuneri că cineva îi răpeşte averea. Dar el are o comoară în cer! Cineva îl izgoneşte din patrie. Dar el are patria sa în cer! Poate că cineva îl ferecă cu lanţuri. Dar el are o conştiinţă liberă, şi nu bagă în seamă închisoarea cea din afară! Însă poate că cineva ucide trupul lui. Totuşi el iarăşi va învia.

Precum cel ce se luptă cu umbra şi bate aerul nu poate răni pe nimeni, aşa şi cel ce se luptă împotriva celui drept, se luptă numai cu umbra, cheltuieşte zadarnic puterea sa, şi nu poate să aducă aceluia nici o lovire.

Dacă poţi tu să-mi asiguri dobîndirea cerului, atunci poţi să mă omori astăzi, şi eu încă îţi voi mulţumi pentru aceasta, că tu aşa de repede m-ai pus în stăpînirea acelor bunuri mărite. Dar, va răspunde cineva, tocmai de aceea suntem noi îngrijiţi de moarte, căci din pricina mulţimii păcatelor noastre, avem puţină nădejde la împărăţia cerului. Dacă este aşa atunci încetează a te tîngui împotriva morţii, tînguieşte-te mai vîrtos asupra păcatelor tale, spre a te curăţi de dânsele. Grozăvia morţii, aşadar, nu este însăşi moartea, ci conştiinţa cea rea; căci conştiinţa cea bună ridică chiar morţii groaza ei. Şi aşa este şi cu orice nenorocire.

În sfîrşit, să gîndim ce dragoste mare ne-a arătat Dumnezeu prin aceea că ne-a dat conştiinţă! Fiindcă el cîndva are să ne tragă la răspundere pentru păcatele noastre, de aceea a pus în inima noastră acest judecător nemituit, pentru ca el chiar aici pe pămînt, să ne judece pentru păcatele noastre, să ne facă mai înţelepţi şi să ne mîntuiască de înfricoşata judecată viitoare. Pentru aceasta zice şi Pavel: „De ne-am fi judecat pe noi singuri, nu ne-am fi osîndit” (I Cor. 11, 31). Deci, pentru ca să nu ne osîndim acolo, ca să nu fim acolo traşi la răspundere, să intre fiecare în conştiinţa sa, să deschidă viaţa sa ca pe o carte, să urmărească cu amănuntul toate păcatele sale, să spună hotărîrea cea de judecată a sufletului care le-a săvîrşit, să pedepsească gîndurile sale, să muncească şi să necăjească inima sa, iar pentru nelegiuirile sale singur să se supună la pedeapsă, osîndindu-se pe sine, făcînd pocăinţă aspră cu lacrimi, mărturisind păcatele sale, postind şi dând milostenie, săvîrşind înfrînare şi fapte de dragoste, pentru ca noi încă de aicea să lepădăm păcatele noastre; şi să ne putem duce în acea lume cu o veselă siguranţă, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

Sf. Ioan Gură de Aur

Dragii mei, iată, am intrat şi în Postul Mare, în vremea cea mântuitoare a pregătirii pentru cel mai mare eveniment din istoria omenirii – pentru întâlnirea cu Domnul nostru Iisus Hristos, Care a înviat. Pentru mulţi, Postul Mare nu este o noutate, ei deja au fost pătrunşi de neuitata şi buna mireasmă a acestei aşteptări, şi triste şi îmbucurătoare totodată, a înnoirii sufletului lor, când el îşi simte cu putere nevrednicia sa, dar şi prezenţa lui Dumnezeu aici, alături de sine şi chiar în sine. Dar sunt printre noi şi din aceia, care nu demult au auzit chemarea pe calea urmării lui Hristos, pentru care acesta este primul Mare Post. Şi tocmai lor vreau să le povestesc ce înseamnă pentru un creştin prima săptămână a Postului Mare şi cum trebuie să o petreacă. Iar celor care deja preţuiesc acest timp binecuvântat, nu este păcat să le amintesc cum petreceau vremea postului strămoşii noştri cei evlavioşi şi cu frică de Dumnezeu. Eu am surprins încă vremea acestei minunate armonii, când în viaţa întregii societăţii ruseşti Postul Mare în chip nevăzut îşi punea lanţurile sale mântuitoare şi părea că toţi trăiesc, având o singură inimă, un singur sentiment.

„Astăzi este primăvară în suflete!” – spune Sfânta Biserică. Şi prima săptămână a Postului Mare întotdeauna este în pragul primăverii, când natura înaintea ochilor întregii omeniri în fiecare an printr-un grai tainic repetă învăţătura despre învierea morţilor, zugrăvind-o prin minunea învierii ei, amintind că vremea de iarnă a „morţii” pentru ea a luat sfârşit şi înainte stă învierea vieţii. Şi în subconştientul nostru începe aceeaşi aşteptare a înnoirii sufletului şi bucuria pentru faptul că acest lucru negreşit se va întâmpla. Înviază natura, dar şi noi tot natură suntem şi sufletele noastre îşi aşteaptă primăvara lor – învierea lor. Aşa începe postul – sărbătoarea sufletului.

Şi oarecum de la sine trec pe ultimul plan deşertăciunile şi sâcâitoarele griji lumeşti, care altădată îşi dictează cu autoritate cererile lor şi îşi subordonează toată orânduirea vieţii noastre, când noi, fără să gândim, ca nişte robi, ne supunem silniciei lor. În post totul este altfel. Din Duminica iertării sufletul, trezindu-se parcă, se cercetează pe sine cu asprime – doar trebuie să îmi aduc aminte pe cine şi cu ce am reuşit să jignesc, şi cât de greu este să recunosc că tocmai eu sunt vinovat. E greu, dar ce să fac? Trebuie!

[…] Postul este pregătirea pentru spovedanie, este însăşi spovedania şi împărtăşirea cu Sfintele lui Hristos Taine. Slujbele sobre din Postul Mare ne predispun la pocăinţă. Şi întrebarea „trăiesc eu, oare, după legea lui Dumnezeu?” – tot mai des tulbură conştiinţa – e harul lui Dumnezeu, ce bate la uşa inimii.

În prima săptămână este un post diferit. Este socoteala faţă de Dumnezeu pentru tot anul trăit, cu o strictă verificare de sine, a vieţii noastre înaintea feţei Dreptei Judecăţi a lui Dumnezeu. Ce relaţie de neconceput – Dumnezeu, Creatorul cel Atotputernic, Atotştiutor şi noi, slabi, neputincioşi cu sufletul şi cu trupul, dar făptura Lui iubită, care nu ştie să răspundă cu iubire la iubirea Lui. Nu aceasta, oare, naşte în noi smerita conştiinţă a nevredniciei şi a păcătoşeniei noastre?

Bunicii şi bunicile noastre iubitoare de Dumnezeu petreceau toată această primă săptămână în aspră înfrânare, în permanentă frecventare a bisericii lui Dumnezeu. Şi acasă nici nu mai aveau grijă de masă. Vesela era spălată şi curăţată cu grijă dinainte ca nici mirosul să nu îi tulbure pe cei care se înfrânau. Sfânta Evanghelie, Psaltirea ieşeau la vedere, amintind în tăcere de duhul acestei perioade deosebite. E Postul Mare!

Spovedania din biserică era precedată de pocăinţa şi de curăţirea conştiinţei, făcute acasă. Cercetându-se pe sine, sufletul se căia la vederea unor păcate, îşi amintea şi plângea pentru altele, făgăduia să se izbăvească de altele, se caia pentru deprinderile păcătoase. În familii se instaurau o linişte şi o pace deosebită, plină de evlavie. Toate acestea se săvârşeau, având ca temei presimţirea judecăţii lui Dumnezeu la spovedania care urma să se săvârşească în biserică. Pregătindu-se pentru această judecată, mergând la spovedanie, ei ştiau dinainte pentru ce aveau să se căiască, trăind deja spovedania personală în sufletul lor. În afară de aceasta, postitorii atenţi stabileau legătura între pocăinţa de acum şi spovedania lor din anul trecut.

„Iată, voi posti, voi merge la duhovnic, iar el mă va întreba cum am luptat cu păcatele spovedite înainte, dacă am îndeplinit canonul, sfatul, dat atunci. Ce îi voi răspunde eu? Nu greşesc, oare, şi acum, făcând aceleaşi păcate obişnuite?” Şi începe iarăşi amintirea, care intensifică sentimentul de pocăinţă, ascute conştiinţa răspunderii şi apleacă spre îndreptare, îndeamnă la lupta cu înclinaţiile şi deprinderile păcătoase. Chinurile sufletului pricinuite de conştientizarea neputinţei sale cumplite şi păcătoase dau naştere la ura, cea atât de necesară pentru pocăinţă şi îndreptare, faţă de păcatul, pentru care a câta oară deja trebuie să răspundă înaintea lui Dumnezeu la spovedanie.

Ura şi dezgustul faţă de păcat (în special de cel mai important în sine) îl obligă să se raporteze cu atenţie la faptele sale în viaţă, să se gândească la măsurile, prin care să preîntâmpine repetarea păcatului. Se pun la cale şi schimbări ale vieţii, ca să prevină însăşi posibilitatea de a se îngreuia cu povara păcatului. Într-un caz se gândeşte la încetarea legăturii intime cu prietenii nesiguri; în altul – la schimbarea ordinii sale de zi (în legătură cu necesitatea de a orândui împlinirea pravilei de rugăciune de dimineaţă şi de seară), în altul – la necesitatea de a da ajutor celor ce au nevoie de el. Şi astfel, pe neobservate egoismul cedează locul gândurilor mântuitoare şi sentimentele de pocăinţă devin grabnic ajutătoare pentru mântuire. Aceasta deja nu mai este o înşiruire formală a unor păcate mici, ci adevărată pocăinţă, pentru care vine iertarea şi sufletul simte asta. Şi deja nu se mai lasă omul dus de valurile vieţii, ci înoată potrivit credinţelor şi năzuinţelor sale.

Să urmăm înaintaşilor noştri şi noi, căci întocmai aşa se naşte viaţa duhovnicească. Şi să nu ne distragă pe noi, fiii lui Dumnezeu, de la mântuitoarea pocăinţă numeroasele momeli ale vrăjmaşului, atât de mult în viaţa de acum propusă. Să îndepărtăm de la ecranele televizoarelor privirea curioasă. A ajuta lumea, care se chinuieşte în ateism, nu stă în puterile noastre; să ne îndepărtăm noi înşine de distracţiile cu cântăreţi şi dansatori, căci acesta este începutul veşnicei tânguiri; să ne îngrădim cu frica de Dumnezeu, căci ştim bine că multe prorocii despre viitorul pământului deja s-au împlinit. Să ţinem minte că nu sunt de folos faptele noastre dacă ele sunt săvârşite pentru bunăstarea personală şi câştigul pământesc, iar nu pentru Dumnezeu şi mântuirea noastră. Mântuirea omului este cel mai înalt şi singurul ţel al iubirii lui Dumnezeu, să ni-l însuşim şi noi ca singur ţel al vieţii, urmându-l prin pocăinţă pe calea mântuirii.

Iar Sfânta Biserică, an de an, la fiecare slujbă din Postul Mare aminteşte: „Deşteaptă-te, suflete, cel ce te-ai învechit în păcate, înnoieşte-te prin pocăinţă, vindecă rănile greşelilor de demult”. Dar adevărata pocăinţă în noi deseori o împiedică deşertăciunea vieţii de azi, care dă naştere la insensibilitatea faţă de păcat, la obişnuinţa de a săvârşi păcatul, fără a observa puterea lui distrugătoare pentru suflet. „Obişnuinţa este a doua natură” – spune proverbul şi, cu cât mai multă plăcere şi desfătare ne aduce păcatul, cu atât mai sigur se acomodează el în suflet, devenind o obişnuinţă pierzătoare. Iar pentru obişnuinţe noi ne căim foarte rar, aşa apare în noi nepocăinţa faţă de păcat, care este mai cumplită decât păcatul în sine.

Făcând păcatul şi căindu-ne pentru el, noi nu pierdem nădejdea de iertare şi mila lui Dumnezeu îl acoperă pe păcătos. Nepocăinţa ne lipseşte de această nădejde, ne condamnă la moartea duhovnicească, despărţindu-ne de Domnul. Păcatele nepocăite, înrădăcinându-se, pătrund adânc în toate mişcările sufletului şi ne iau cu totul în stăpânire. Puterea lor asupra noastră se explică prin faptul că ele găsesc în noi înşine un aliat puternic – iubirea noastră de sine şi mândria.

Iar mândria toate păcatele şi viciile noastre ni le înfăţişează ca pe nişte slăbiciuni şi lipsuri neînsemnate, pe care orice om le are şi prin aceasta ne adoarme conştiinţa, născând nepăsarea fată de mântuirea noastră. Care dintre noi nu a rostit cuvintele sau nu le-a avut în minte: „Cine nu are păcate, numai Dumnezeu este fără de păcat”, sau: „Nu există nicio zi fără de păcat, niciun pas nu faci fără să păcătuieşti”; „Nu greşeşte şi nu păcătuieşte numai cel care nu face nimic”. Astfel, aproape sub masca virtuţii se micşorează marile şi chiar grelele noastre păcate. Să nu ne fie nouă una ca aceasta, dragii mei. Un lucru mântuitor, drept şi curajos este să vedem nedreptăţile şi fărădelegile vieţii noastre ca să nu fim în înşelare de sine şi în iluzie. Vremea postului trebuie să fie pentru noi o nevoinţă lăuntrică intensă, un lucru hotărâtor al vieţii. De aceasta va depinde dacă vom obţine comoara duhului spre renaşterea puterilor vitale pentru mântuire sau ofilirea duhovnicească prin umbra sa va denatura viitorul. Prin nepocăinţă îl pierdem pe Dumnezeu, pierdem bucuria vieţii veşnice, condamnându-ne la aceeaşi soartă cu vrăjmaşul lui Dumnezeu.

„Dar noi suntem slabi, suntem neputincioşi, cum vom sta noi împotriva puterii vrăjmaşe, care luptă împotriva noastră?” – gândim noi. Dragii mei, credinţă, credinţă vie trebuie să avem în cuvântul lui Dumnezeu. Şi experienţa acestei credinţe nu va întârzia să se arate.

Fără Mine nu puteţi face nimic (loan 15, 5) – ne spune Însuşi Domnul şi puterea lui Dumnezeu în slăbiciune se desăvârşeşte (ci. 2 Corinteni 12). Şi Domnul este aproape şi slăbiciunea este în noi, deci „slavă Domnului”! Pentru viaţa în Dumnezeu şi pentru mântuire nu există piedici. Ajutorul haric al lui Dumnezeu este gata pentru cel care se căieşte, iar rugăciunile de pocăinţă din Postul Mare, din inimă rostite de către noi, nu pot fi neauzite.

Pocăiţi-vă! – cu aceste cuvinte se sfârşeşte Vechiul Testament (Matei 3,2). Pocăiţi-vă – cu ele începe şi Noul Testament (Matei 4,17) – într-atât de necesară şi de importantă este pocăinţa. Domnul, Care nu voieşte moartea păcătosului (Iezechiel 33,11), aşteaptă pocăinţa noastră ca să învieze şi să înnoiască sufletele noastre, ca să fie cu noi şi în noi. Prin pocăinţă, numai prin adevărată pocăinţă „nu spre judecată sau spre osândă” vom sta înaintea sfinţeniei Trupului şi a Sângelui Mântuitorului nostru. Împărtăşirea cu Sfintele lui Hristos Taine încununează postul şi pune „început” unei vieţi noi. Apropiaţi-vă şi vedeţi că bun este Domnul. Amin.

Arhimandrit Ioan Krestiankin Predici la Postul Mare, Editura Egumenita, 2016 /cuvantul-ortodox.ro/

Evanghelia despre infricosata judecata

Matei 25:31-46

Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa, si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale. Si se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stanga. Atunci va zice imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine. Atunci dreptii Ii vor raspunde, zicand: Doamne, cand Te-am vazut flamand si Te-am hranit? Sau insetat si Ti-am dat sa bei? Sau cand Te-am vazut strain si Te-am primit, sau gol si Te-am imbracat? Sau cand Te-am vazut bolnav sau in temnita si am venit la Tine? Iar Imparatul, raspunzand, va zice catre ei: Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintre-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut. Atunci va zice si celor de-a stanga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui. Caci flamand am fost si nu Mi-ati dat sa minanc; insetat am fost si nu Mi-ati dat sa beau; strain am fost si nu M-ati primit; gol si nu M-ati imbracat; bolnav si in temnita, si nu M-ati cercetat. Atunci vor raspunde si ei, zicand: Doamne, cand Te-am vazut flamand, sau insetat, sau strain, sau gol, sau bolnav, sau in temnita si nu Ti-am slujit? El insa le va raspunde zicand: Adevarat zic voua: Intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut. Si vor merge acestia la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica.

Unul, numai Unul singur ne-a vorbit limpede si desavarsit despre tot ceea ce se va intampla la sfarsitul veacurilor: Domnul nostru Iisus Hristos. Daca cineva ar spune ceea ce a spus El despre sfarsitul lumii, nu l-am crede, chiar daca ar fi cel mai mare intelept. Daca ar vorbi din intelegerea sa omeneasca si nu din descoperirea dovedita a lui Dumnezeu, nu l-am crede. Pentru intelegerea si socotinta omeneasca, oricat de inalta ar fi aceasta treapta, noi suntem prea mici ca sa ajungem la inceputul si sfarsitul lumii. Intelegerea nu-si gaseste rostul acolo unde trebuie viziune. Avem nevoie de un vazator cu duhul, tot asa de limpede cum vedem soarele – pentru a vedea lumea intreaga de la inceputuri pana la sfarsitul ei, cat si inceputul si sfarsitul veacurilor. A fost numai unul singur in stare sa faca aceasta: Domnul Iisus Hristos. Numai in El putem si trebuie sa credem, atunci cand ne spune ce se va intampla la sfarsit. Pentru ca tot ceea ce a proorocit El a ajuns sa se intample atat persoanelor ca Petru si Iuda si altor Apostoli, anumitor popoare, cum ar fi evreii, si anumitor locuri, cum ar fi Ierusalim, Capernaum, Betsaida si Corazin, si Bisericii lui Dumnezeu, intemeiata pe sangele Lui. Numai proorocia Lui asupra intamplarilor ce vor avea loc la sfarsitul lumii, despre sfarsitul ei si Judecata de Apoi nu s-a implinit inca. Dar cel ce are ochi sa vada poate sa vada limpede ca, in zilele noastre, au inceput deja sa se arate in lume acele intamplari despre care ne-a vorbit El, ca vor fi semne ale apropierii sfarsitului lumii. N-a aparut o multime de fabricanti de fericire, cautand sa-L inlocuiasca pe Hristos si invatatura Lui, prin ei dimpreuna cu teoriile lor? Nu s-a ridicat neam peste neam si imparatie peste imparatie? Nu se cutremura pamantul, si inimile noastre dimpreuna cu el, de multe razboaie si revolutii care ne cuprind planeta? Nu-L tradeaza multi pe Hristos si nu sunt multi, cei care pleaca din Biserica Lui? Nu s-a inmultit faradelegea si dragostea multora s-a racit? Si nu s-a propovaduit in lume Evanghelia lui Hristos, spre marturie la toate neamurile (Matei 24:3-14)? Este adevarat ca vine toata rautatea, si ea vine cu graba si fara intarziere. Este adevarat ca Antihrist inca nu a venit, dar fiecare neam are inaintemergatori si prooroci de-ai lui. Este adevarat ca de la inceputul lumii si pana acum inca nu ne-a cuprins cea mai mare stramtorare, nici horcaitul mortii de neindurat, dar se poate vedea limpede nenorocirea adusa de toti oamenii spirituali, care asteapta venirea lui Hristos. Este adevarat ca soarele inca nu s-a intunecat, nici luna nu a ramas fara lumina, nici stelele nu au cazut de pe cer – dar, cand toate acestea se vor dezlantui, nu se va mai scrie nici nu se va mai vorbi nimic despre aceasta. Inimile oamenilor se vor umple de frica si cutremur, limbile oamenilor vor ingheta si ochii oamenilor vor privi, cu privirea adunata, stiind acum ca nu mai au nici o scapare, intunericul infricosator de pe pamant, fara sa mai existe zi si cerul fiind lepadat de stele. Dintr-odata, in acest intuneric, se va arata semnul Fiului Omului, o Cruce stralucitoare se va intinde de la rasarit pana la apus si de la miazanoapte pana la miazazi, de o stralucire pe care soarele de deasupra capetelor noastre nu a dobandit-o niciodata. Si atunci, toti oamenii de pe pamant Il vor vedea pe Domnul Iisus venind pe norii cerului, cu putere si cu slava multa. Si multimile de ingeri vor suna din trambita si toate neamurile de pe pamant se vor strange inaintea Lui; trambitele vor suna pentru o adunare, asa cum nu a mai fost niciodata de la intemeierea lumii si va vesti Judecata cea de Apoi.

Toate aceste semne si intamplari, care vor avea loc la sfarsitul lumii si al veacurilor, sunt povestite si in alt loc din Sfanta Evanghelie. Cu toate acestea, Evanghelia de astazi arata asezarea cea din urma a raporturilor dintre timp si vesnicie, intre cer si pamant, intre Dumnezeu si omenire. Ea descrie Judecata de Apoi si in ce chip se va arata aprinderea maniei Domnului (Sofonie 2:2). Aceasta ne arata noua clipa cea infricosatoare – cea mai plina de bucurie pentru cei drepti – cand mila lui Dumnezeu va lasa locul judecatii lui Dumnezeu. Atunci va fi prea tarziu pentru fapte bune si prea tarziu pentru pocainta. Cand plangerea nu va mai primi nici un raspuns si cand lacrimile noastre nu vor mai cadea in mainile ingerilor.

Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa, si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale. Asa cum in pilda Fiului risipitor, Dumnezeu Se arata cu chip de om, aici Hristos este numit Fiul Omului. El este si nimeni altcineva decat El. Cand El va veni in lume a doua oara, atunci nu va mai veni necunoscut si umil, asa cum a facut de data cea dintai, ci va veni pe fata si intru slava mare. Prin aceasta slava se intelege, mai intai, slava pe care Hristos a avut-o din vesnicie, mai inainte de a fi lumea (Ioan 17:5) si, in al doilea rand, slava biruintei asupra lui Satan, asupra lumii celei vechi, si asupra mortii. El nu va veni singur, ci insotit de toti sfintii ingeri, al carui numar este de necuprins, si El va veni impreuna cu ei pentru ca ei, ca slujitori si razboinici ai lui Dumnezeu, au luat parte atat la lupta impotriva diavolului, cat si la biruinta asupra lui. De aceea El are bucuria de a impartasi cu ei slava. Si, pentru a intregi chipul minunat al acestei intamplari, se arata lamurit faptul ca, toti ingerii vor veni cu Domnul. Nu se mai spune ca ingerii lui Dumnezeu au fost de fata si la alte intamplari. Ei s-au aratat intotdeauna in numar mai mare sau mai mic, dar la Judecata de Apoi vor fi prezenti cu totii, stransi in jurul Imparatului slavei.

Multi vazatori cu duhul au vazut tronul slavei atat in zilele cele dintai, cat si in zilele cele de pe urma (Isaia 6:1; Daniel 7:9; Apocalipsa 4:2, 20:4). Acest tron semnifica puterile ceresti peste care stapaneste Domnul. Este tronul slavei si al biruintei, pe care sade Tatal ceresc si pe care S-a asezat Domnul Hristos dupa biruinta Sa (Apocalipsa 3:21). O, ce mareata va fi venirea Domnului, insotita de asemenea intamplari nestiute si infricosatoare! In judecata sa limpede, proorocul Isaia a proorocit: „Caci Domnul vine in vapaie si carele Lui sunt ca o vijelie” (Isaia 66:15); la venirea Lui, Daniel a vazut ca un rau de foc se varsa si iesea din El; mii de mii Ii slujeau si miriade de miriade stateau inaintea Lui! Judecatorul S-a asezat si cartile au fost deschise. (Daniel 7:10)

Si cand Domnul va veni intru slava si va sedea pe tronul Sau, atunci se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stanga. Multi Parinti au pus intrebari despre locul in care Hristos va judeca toate neamurile. Citind pe Proorocul Ioil, ei au socotit ca Judecata va avea loc in valea Iosafat, unde Imparatul Iosafat, fara nici un fel de lupta sau folosire de arme, a avut o biruinta intreaga asupra moabitilor si amonitilor, ca nu a ramas viu nici un vrajmas (II Cronici 20). Si proorocul Ioil a spus: „Sa se trezeasca toate neamurile si sa vina in valea lui Iosafat, caci acolo voi aseza scaun de judecata pentru toate popoarele din jur” (Ioil 3:12). Poate ca tronul Domnului se va aseza in acea vale, dar nu exista in toata lumea nici o vale in care sa se poata aduna toate neamurile si popoarele, viii si mortii de al inceputul pana la sfarsitul lumii, care vor ajunge pana la multe bilioane. Intreaga suprafata a pamantului, impreuna cu toate oceanele, nu au spatiu destul pentru toti oamenii care au trait vreodata pe pamant, ca sa poata sta laolalta. Daca aceasta ar fi doar o adunare a sufletelor, atunci este posibil ca valea lui Iosafat sa-i poata cuprinde pe toti la un loc, dar cum adunarea oamenilor va fi in trup – deoarece mortii vor invia in trupurile lor – atunci cuvintele proorocului trebuie intelese in sens figurat. Valea lui Iosafat este lumea intreaga, de la rasaritul cel mai indepartat pana la apusul cel mai indepartat; si, precum Dumnezeu Isi aratase odinioara puterea si judecata Sa in valea lui Iosafat, tot asa Isi va arata si in ziua cea de pe urma, aceeasi putere si judecata asupra intregii omeniri.

Si-i va desparti pe unii de altii. Intr-o clipa vor fi despartiti toti cei adunati laolalta – asa cum pastorul, cu glasul sau, isi trimite oile intr-o parte si caprele in cealalta – unii la stanga si altii la dreapta, ca printr-o forta magnetica fara putere de impotrivire, in asemenea chip ca nimeni nu se va putea muta de la stanga la dreapta sau de la drepta la stanga.

Atunci va zice Imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti Imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. La inceput, Hristos Se numeste Fiul Omului – adica Fiul lui Dumnezeu – si aici El Se numeste Imparat, intrucat Lui Ii sunt date imparatia si puterea si slava. „Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu”. Ei sunt cu adevarat binecuvantati, pe care Hristos ii numeste binecuvantati, caci binecuvantarea lui Dumnezeu are in sine toate lucrurile bune si toata bucuria si harul cerului. De ce nu spune Domnul „Binecuvantatii Mei”, ci „Binecuvantatii Tatalui Meu”? Pentru ca El este numai Fiul Cel Unul Nascut si nefacut, din vesnicie si pentru vesnicie, si dreptii sunt, prin binecuvantarea lui Dumnezeu, adoptati, si se fac astfel ca frati ai lui Hristos. Dumnezeu cheama pe cei drepti sa primeasca imparatia pe care le-a pregatit-o El de la intemeierea lumii. Aceasta inseamna ca Dumnezeu, chiar inainte de intemeierea lumii, pregatise imparatia pentru acestia. Inainte de a-l face pe Adam, Dumnezeu pregatise pentru el totul in Rai. O imparatie intreaga, stralucind in lumina, care doar isi astepta imparatul. Atunci Dumnezeu l-a dus pe Adam in aceasta imparatie si imparatia era desavarsita. Asadar, Dumnezeu a pregatit imparatia pentru cei drepti chiar de la inceput. Aceasta isi astepta stapanitorii, avandu-L in frunte chiar pe Imparatul Hristos.

Chemand dreptii in imparatie, Judecatorul i-a lamurit de indata, de ce El le dadea imparatia lor:

„Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa minanc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine.” La aceasta lamurire minunata, dreptii au intrebat sovaielnic si cu sfiala, cand L-au vazut pe Imparatul flamand si insetat, gol si bolnav, si cand au facut ei toate astea pentru El. La acestea, Imparatul a dat inca un raspuns minunat: „Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintre-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut.”

Toata aceasta lamurire are doua intelesuri: unul de suprafata si unul de adancime. Intelesul de suprafata este limpede pentru toti. Cel care hraneste pe cel flamand, da sa bea celui insetat, imbraca pe cel gol si da adapost celui strain, a facut aceasta Domnului. Cel care cerceteaza pe cei bolnavi sau pe cei din inchisoare, a facut aceasta Domnului. Pentru ca se spune in Vechiul Testament: „Cel ce are mila de sarman imprumuta Domnului si El ii va rasplati fapta lui cea buna.” (Pilde 19:17). Domnul ne incearca inimile noastre prin cei care cauta ajutorul nostru. Domnul nu foloseste nimic pentru El de la noi: El nu are nevoie de nimic. Cel care a facut painea nu poate flamanzi, nici Cel care a facut apa nu poate inseta. Cel care imbraca intreaga Sa zidire nu poate fi gol, nici Cel care este izvorul sanatatii nu poate fi bolnav, nici Cel care este Domnul domnilor nu poate fi lipsit de libertate. Dar El cauta ca noi sa facem milostenie, pentru ca, in felul acesta, sa ne inmuiem si sa ne innobilam inimile. In atotputernicia Sa, Dumnezeu poate intr-o clipa sa-i faca pe toti oamenii bogati si indestulati, imbracati si multumiti. Dar El ii lasa pe oameni sa cunoasca foamea si setea, boala, suferinta si saracia pentru doua pricini: mai intai, pentru ca cei care rabda aceste lucruri, isi inmoaie si isi innobileaza inimile si se vor intoarce la Dumnezeu, slavindu-L cu credinta si rugaciune; si in al doilea rand, pentru ca omul poate suferi pentru altii, se poate smeri pentru altii si poate ajunge la intelegerea fratietatii si unitatii tuturor oamenilor de pe pamant, prin Dumnezeul Cel viu, Ziditorul si Facatorul a toate cate se afla pe pamant. Domnul doreste sa avem mila – mila mai presus de orice. Deoarece El stie ca mila este calea prin care se poate reface credinta in Dumnezeu, nadejdea in Dumnezeu si dragostea pentru Dumnezeu.

Acesta este intelesul de suprafata. Intelesul de adancime priveste spre Hristos, care se afla in launtrul nostru. In fiecare gand curat din mintea noastra, in fiecare simtire aleasa din inima noastra si in fiecare nazuinta inalta a sufletului nostru spre implinirea lucrurilor celor bune, Hristos Se dezvaluie in noi prin puterea Duhului Sfant. El numeste toate aceste ganduri curate, simtiri alese si nazuinte inalte, fratii Sai mici, sau cei mai mici frati ai Sai. El ii numeste astfel, pentru ca acestia se afla in noi intr-o masura foarte mica, fata de masura mare de spurcaciuni lumesti, si de rau care se afla in noi. Daca mintea noastra flamanzeste dupa Dumnezeu si noi o hranim, noi L-am hranit pe Hristos din launtrul nostru; daca inima noastra este lipsita de orice lucru bun si de orice lucru ales, adica este lipsita de Dumnezeu, si noi o imbracam, pe Hristos L-am imbracat, Cel care se afla in noi; daca sufletul nostru este bolnav si incatusat de fiinta noastra cea rea, de faptele noastre cele rele, si suntem constienti de aceasta, si il cercetam, noi L-am cercetat pe Hristos care se afla in noi. Pe scurt, daca cealalta fiinta care se afla in noi, care odinioara se mandrea ca se salasluieste acolo, si care este omul cel drept din noi, este stapanit si umilit de diavol, si de omul pacatos din noi, si il ocrotim pe omul cel drept, noi Il ocrotim pe Hristos care se afla in noi. Omul acesta drept care se afla in noi este mic, mic de tot, iar pacatosul din noi este un adevarat Goliat. Dar acest om drept din launtrul nostru este fratele mai mic al lui Hristos, iar pacatosul din noi este vrajmasul lui Hristos, ca un urias, precum Goliat. Atunci, daca noi il ocrotim pe omul cel drept din noi, daca il slobozim, il intarim si il aducem la lumina; daca il ridicam deasupra celui pacatos, asa incat sa-l stapaneasca in chip desavarsit pe cel pacatos, si am putea spune impreuna cu Apostolul Pavel: „Si eu nu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine” (Galateni 2:20) – atunci ne vom numi binecuvantati si vom auzi cuvintele Imparatului la Judecata de Apoi: „Veniti, binecuvantatii tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii.”

Dar celor de la stanga, Judecatorul le va zice: „Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui.” Judecata este infricosatoare, dar este dreapta. Si astfel Imparatul cheama pe cei drepti la El, si lor le da Imparatia, pe cand pe pacatosi ii izgoneste de la El si ii trimite in focul cel vesnic, in tovarasia rea a diavolului si a slujitorilor sai. (Sfantul Vasile cel Mare, in lucrarea sa Despre Judecata de Apoi [nr. 14], spune: „Daca chinul cel vesnic are vreun sfarsit, atunci inseamna ca viata vesnica are sfarsit. Dar, cum nu este cu putinta de inchipuit ca viata vesnica ar avea un sfarsit, atunci cum se poate inchipui un sfarsit al chinurilor celor vesnice?”) Ceea ce nu spune Domnul este foarte important: faptul ca focul cel vesnic este pregatit pentru cei pacatosi de la intemeierea lumii, tot asa cum si Imparatia este pregatita pentru cei drepti. Ce inseamna aceasta? Este foarte limpede faptul ca Domnul a pregatit focul cel vesnic numai pentru diavol si ingerii aceluia, si ca El a pregatit Imparatia pentru toti oamenii de la intemeierea lumii. Pentru ca Dumnezeu voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca (I Timotei 2:4; cf. Matei 18:14; Ioan 3:16; II Petru 3:9; Isaia 45:22) si pentru ca nici macar unul sa nu piara. De aceea, Dumnezeu nu i-a sortit pe oameni sa piara, ci sa se mantuiasca; Dumnezeu nici nu a pregatit pentru ei dinainte focul diavolului, ci, El Si-a pregatit Imparatia Sa, si numai pe aceasta a pregatit-o. De aici este limpede faptul ca gandesc gresit, cei care spun despre pacatos: „el este sortit sa fie pacatos”. Daca omul ar avea o astfel de sortire, aceasta nu ar fi de la Dumnezeu, ci numai de la omul insusi. Faptul ca nu este sortire de la Dumnezeu, se vede din faptul ca Dumnezeu nu a pregatit dinainte nici un loc anume pentru chinurile oamenilor, ci numai pentru diavol. De aceea, la Judecata de Apoi, Judecatorul cel drept nu va avea nici un loc anume unde sa-i trimita pe pacatosi, decat numai imparatia intunecata a diavolului. Si faptul ca aceasta este dreptatea Lui, ca Judecatorul sa-i trimita acolo, este limpede din faptul ca acestia, in timpul vietii lor pamantesti, au cazut de la Dumnezeu si s-au pus in slujba diavolului.

Rostind pedeapsa asupra pacatosilor si punandu-i la stanga Sa, Imparatul ii lamureste de indata de ce ei sunt blestemati si de ce ii trimite in focul cel vesnic: „Caci flamand am fost si nu Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si nu Mi-ati dat sa beau; strain am fost si nu M-ati primit; gol si nu M-ati imbracat; bolnav si in temnita, si nu M-ati cercetat.” Ei nu au facut nici unul dintre aceste lucruri, pe care le-au facut dreptii, de la dreapta Sa. Auzind aceste cuvinte ale Imparatului, pacatosii au intrebat, intocmai ca si cei drepti: „Doamne, cand Te-am vazut flamand sau insetat…” Domnul a raspuns: „Intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut.”

Toata aceasta lamurire pe care a dat-o Imparatul pacatosilor, are de asemenea doua intelesuri – unul de suprafata si unul de adancime – la fel ca si in prima situatie, cand era vorba de cei drepti. Pacatosii si-au intunecat mintea, si-au invartosat inima si aveau ganduri rele fata de fratii lor de pe pamant, care erau flamanzi si insetati, goi, bolnavi si lipsiti de libertate. Cu mintile lor greoaie, ei nu erau in stare sa inteleaga faptul ca Hristos ii chema la milostenie prin fratii lor saraci si care se aflau in suferinta. Inimile lor invartosate nu se puteau inmuia de lacrimile altora. Nici exemplul lui Hristos si cel al sfintilor Sai nu le puteau schimba sufletele lor cu scopurile cele rele, in suflete cu scopurile cele bune, si sa savarseasca binele. Si astfel, fiind nemilostivi fata de Hristos prin fratii lor, ei erau nemilostivi fata de Hristos. Ei dinadins nimiceau toate gandurile curate de indata ce se formau, inlocuindu-le cu ganduri necurate si hulitoare; ei taiau de la radacina toate simtamintele alese din inimile lor, de indata ce se infiripau, inlocuindu-le cu nemilostivire, patima si iubirea de sine; cu graba si cu hotarare ei si-au inabusit fiecare dorinta de a face un lucru bun, care s-a infiripat in sufletele lor – urmand poruncile lui Dumnezeu – si in locul lor si-au starnit dorinta de a face rau oamenilor, si de a pacatui spre manierea lui Dumnezeu. Si astfel fratele cel mai mic al lui Hristos, care se afla in ei – cu alte cuvinte, omul cel drept din ei – a fost rastignit, omorat si ingropat si Goliat cel intunecat la culoare, pe care il hranisera ei – adica omul cel nedrept din ei, sau chiar diavolul insusi – a ramas biruitor pe campul de lupta. Ce poate face Dumnezeu cu unii ca acestia? Ii poate primi in Imparatia Sa pe unii ca acestia, care au izgonit cu totul aceasta Imparatie din ei? Ii poate chema la El pe cei care au smuls din radacina toata asemanarea cu Dumnezeu si care s-au aratat, atat in ascuns in inimile lor, cat si deschis in fata lumii, a fi vrajmasii lui Dumnezeu si slugile diavolului? Nu; prin libera lor alegere, ei s-au facut supusii diavolului si, la Judecata de Apoi, Judecatorul ii va trimite sa tina tovarasie celor cu care, in timpul vietii s-au intovarasit in chip deschis – in focul cel vesnic, pregatit pentru diavol si slujitorii sai. Indata dupa aceasta, acea judecata care va fi cel mai mare si totusi cel mai scurta din istoria lumii zidite, va ajunge la capat. Si vor merge acestia (pacatosii) la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica. Viata si chinuirea se impotrivesc aici una celeilalte. Acolo unde se afla viata nu se afla chinuire; acolo unde se afla chinuire nu se afla viata. Cu adevarat, implinirea vietii inlatura chinuirea. Imparatia cea cereasca da implinire vietii,in timp ce existenta diavolului aduce chinuire si numai chinuire, fara viata, care vine de la Dumnezeu. Vedem in aceasta viata pamanteasca, cum sufletul omului celui pacatos, care are in el putina viata (adica putina Dumnezeire), este plin de mai multa chinuire decat sufletul omului celui drept, care are mai multa viata in el (adica mai multa Dumnezeire). Dupa cum s-a spus bine in vremuri stravechi: „Nelegiuitul se chinuieste in toate zilele vietii sale… glasuri ingrozitoare fac larma in urechile lui… el nu mai nadajduieste sa iasa din intuneric si isi simte capul mereu sub sabie… zbuciumul si tulburarea il strang la mijloc si se arunca asupra-i gata de impresurare, fiindca a indraznit sa-si indrepte mana impotriva lui Dumnezeu.” (Iov 15:20-25). Asadar, la vremea aceea, va fi pe pamant marea chinuire pentru pacatos. Si pacatosul indura greu pina si suferinta cea mai mica din viata aceasta, fata de omul cel drept, caci numai cel care are viata in sine poate indura chinuirea, poate nesocoti suferinta si poate trece peste tot raul din lume, si se poate bucura. Viata si bucuria nu se pot desparti. Chiar Iisus Hristos spune celor drepti, pe care lumea ii osandeste, ii prigoneste si le aduce ocari: „Bucurati-va si va veseliti!” (Matei 5:12).

Toata viata noastra pamanteasca este numai o umbra palida a vietii – a vietii adevarate, a vietii intregi – in Imparatia lui Dumnezeu, tot asa cum intreaga suferinta de pe pamant este numai o umbra stearsa a chinuirii ingrozitoare a pacatosilor din iad. (In Apophtegmata Patrum [colectia in ordine alfabetica a zicerilor Parintilor Pustiei], am citit: Ei au intrebat pe un oarecare batran mare: „Parinte, cum rabdati asemenea munci cu atata rabdare?” Batranul a raspuns: „Toata munca mea din viata aceasta nu este nici macar cat o singura zi de chinuire.”) Viata pe pamant – oricat de minunata ar putea fi – este amestecata cu suferinta, pentru ca aici nu exista nici o implinire a vietii; intrucat suferinta de pe pamant – oricat de mare ar putea fi – este amestecata cu viata. Dar, la Infricosatoarea Judecata, viata va fi separata de chinuire. Si una si cealalta vor fi vesnice. Intelegerea noastra omeneasca nu poate sa priceapa ce inseamna aceasta vesnicie. Cel care va avea bucuria de a vedea o clipa fata lui Dumnezeu, i se va parea ca si cum ar fi durat mii de ani; si cel care va fi chinuit o clipa de catre diavolul in iad, i se va parea ca sunt mii de ani. Pentru ca timpul nu va mai fi asa cum il cunoastem noi – zi dupa noapte si noapte dupa zi – ci atunci va fi o zi deosebita pe care Domnul singur o stie (Zaharia 14:7; cf. Apocalipsa 22.5). Nu va mai fi nici un alt soare decat numai Dumnezeu, si acest soare nu va rasari si nu va apune, ca vesnicia sa se numere in zile, asa cum se socoteste timpul acum. Binecuvantatii vor socoti vesnicia in termenii bucuriei lor si pacatosii chinuiti vor socoti timpul in termenii chinuirilor lor.

Prin urmare, Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit in felul acesta despre ultimul si cel mai mare eveniment care urmeaza sa aiba loc in timp, la capatul veacurilor si in vesnicie.si noi credem ca toate acestea se vor intampla intocmai, mai intai pentru ca toate celelalte preziceri pe care le-a facut Hristos s-au intamplat intocmai si, in al doilea rand, pentru ca El este cel mai mare prieten al nostru si adevarat Iubitor al omenirii – si in iubirea desavarsita nu exista falsitate sau eroare. Iubirea desavarsita contine adevarul desavarsit. Daca toate acestea nu urmau sa se intample, El nu ne-ar fi spus despre acestea. Dar El nu ne-a spus despre aceasta pentru a-Si demonstra cunostintele Sale in fata oamenilor. Nu; El nu a cautat marire la oameni (Ioan 5:41). El a spus totul pentru mantuirea noastra. Cel ce are intelegere si care Il marturiseste pe Domnul Hristos isi poate da seama ca trebuie sa stie aceasta pentru a se mantui. Pentru ca Domnul nu a facut nimic, nici nu a rostit vreun cuvant, nici nu a ingaduit sa I se intample ceva in timpul vietii Sale pe pamant care sa nu fie pentru mantuirea noastra.

De aceea sa fim intelepti si cu dreapta socoteala, pastrand intotdeauna inaintea ochilor nostri duhovnicesti chipul Infricosatoarei Judecati. Acest chip a intors deja multi pacatosi de pe calea pierzarii pe calea mantuirii. Vremea noastra este scurta si cand se va sfarsi nu va mai exista pocainta. In acest timp scurt, prin viata noastra, noi trebuie sa luam o hotarare care va fi hotaratoare pentru noi in vesnicie: vom fi asezati la dreapta, sau la stanga Imparatului slavei? Dumnezeu ne-a dat o sarcina mica si simpla, dar rasplata si pedeapsa sunt imense, mergand dincolo de puterea omului de a spune aceasta prin cuvinte.

Atunci sa nu mai pierdem nici macar o singura zi, pentru ca fiecare zi poate sa fie ultima si poate fi hotaratoare; fiecare zi poate aduce pierirea acestei lumi si zorile Zilei celei indelung asteptate. (Sfantul Grigorie Dialogul spune: „Sta scris: ‘Nu stiti, oare, ca prietenia lumii este dusmanie fata de Dumnezeu’?” [Iacov 4:4]. Inseamna ca cel care nu se bucura la apropierea sfarsitului lumii, arata ca el este prietenul acesteia, si de aceea el este vrajmasul lui Dumnezeu. Dar aceste ganduri sunt departe de credinciosi, de cei ce stiu prin credinta ca mai exista si o alta viata si pe care o doresc cu adevarat.” [Omilii la Evanghelie, Cartea I, Omilia 1: Despre semnele sfarsitului lumii]). Poate ca nu ne vom rusina in Ziua Maniei Domnului; inaintea Domnului si inaintea multimilor de ingeri ai Sai si a multor bilioane de oameni drepti si sfinti. Poate ca nu vom fi alungati pentru vesnicie de Domnul si de ingerii si sfintii Sai si de rudeniile si prietenii nostri, care se vor afla de-a dreapta. Dar, impreuna cu multimile nenumarate si stralucitoare de ingeri si de oameni drepti, sa cantam laude de bucurie si de biruinta: „Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot! Aliluia!” Dimpreuna cu toate cetele ceresti sa-L slavim pe Domnul si Mantuitorul nostru, Fiul, Cel Unul nascut, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant – Treimea cea deofiinta si nedespartita, in vecii vecilor. Amin.

Sfantul Nicolae Velimirovici