Pe zi ce trece mă conving tot mai mult că trăim într-o societate în care bărbații nu (mai) sunt. Bărbații ultimelor generații și-au dat demisia și nu-și fac nici o grijă pentru funcțiile la care au renunțat. Atunci când trebuie să fie gata să conducă o familie, băieții de 20 de ani încă trăiesc pe niște tărâmuri fantastice, sunt legați financiar/emoțional de părinți și abdică de la toate responsabilitățile puse în fața lor. Trăiesc o viață atât de plictisitoare încât au nevoie de jocuri video și pornografie ca s-o facă mai interesantă, pentru că sunt prea leneși ca să creeze, să fie lideri și să conducă ceva în realitate.
În locul bărbaților, ceea ce avem noi astăzi sunt niște adolescenți care au crescut în aspect fizic, dar deloc în înțelepciune. Devin lenoși și puturoși, și nu este nimeni care să-i trezească la volan înaintea abisului ce îi așteaptă. Majorității nici prin cap nu le trece căsătoria. Nu pot avea grijă de ei înșiși, nici vorbă nu poate fi de o soție sau copii. De ce să conduci o familie când poți profita de toate plăcerile unei relații cu o persoană de sex opus excluzând orice responsabilitate? Cei care din neatenție au devenit părinți au o variantă de rezervă: demisionează ca tați și îi dau bunicilor la educație.
Modelul unui bărbat exemplar nu mai este cel responsabil care este gata să ia asupra sa cât mai multe obligații, care este gata să se ocupe de cele mai grele sarcini și să aibă grijă de cei din jurul lui, ci cel care are cel mai mare scor în World of Warcraft și vede în toate fetele din jurul său niște obiecte scopul cărora este satisfacerea poftelor lui. Când am coborât acest standard atât de jos?
Dacă băieții sunt învățați de la grădiniță că “orice conflict și orice problemă poate fi rezolvată prin cuvinte”, nu e de mirare că vor crește fără impulsul de a întreprinde acțiuni concrete.
În cele din urmă, întrebarea care va răsuna la sfârșitul timpului, adresată fiecărui bărbat, va fi identică cu prima întrebare rostită în grădina Eden primului bărbat: “Unde ești?”
Eu încă nu am ajuns acolo. Împlinirea acestor 17 ani îmi amintește că timpul trece ca sunetul și nu îl am de pierdut. Dar, prin harul lui Dumnezeu, într-o zi sper să ajung.
”