În cuvintele lui G.K. Chesterton:
Love is not blind; that is the last thing that it is. Love is bound; and the more it is bound the less it is blind.
Oamenii care spun că dragostea e oarbă nu prea își dau seama ce oximoron ar fi asta. Ea nu poate fi oarbă, pentru că dacă într-adevăr dorește binele suprem pentru obiectul asupra căruia este exercitată, va face tot posibilul pentru ca să-l apropie de starea de perfecțiune. Dragostea “oarbă” e cea care trăiește cu o iluzie, vede defectele persoanei dar refuză să acționeze în direcția îndreptării lor, o atitudine ignorantă care distruge obiectul iubirii. Ceea ce poate părea a fi dragoste oarbă este mai degrabă un sentiment plin de egoism, căruia nu-i pasă de tine destul ca să te perfecționeze.
Dar există o dragoste mai pură, care dimpotrivă, cu cât mai mult se apropie de obiect, cu cât mai bine îl cunoaște, cu atât mai mult vrea să-l schimbe, dar totuși nu încetează să-l iubească. Această dragoste nu are nici un respect față de status quo. Are o dedicare profundă, nu se schimbă și deaceea poate să-i schimbe pe cei din jur.
E dragostea părinților față de copii: cu cât mai mult crește copilul, cu atât mai mult îl iubesc și tot cu atât mai multe prostii face, dar, pe cât le stă în puteri, ei refuză să-l lase pe traiectoria pieirii. E dragostea perfectă între soți, care se iubesc reciproc așa cum sunt, dar totuși întotdeauna încearcă să-l transforme pe celălalt într-o altă persoană. E dragostea desăvârșită a lui Dumnezeu, care L-a îndemnat să coboare în murdăria muritorilor de pe pământ, să-i accepte așa cum sunt având ca scop curățirea lor.
Afecțiunea oarbă ignoră realitatea pentru a se satisface pe sine însuși. Dragostea adevărată spune “te iubesc așa cum ești, dar refuz să te las să trăiești așa mai departe“.