La ce bun să-ți spun în două-trei cuvinte lucruri dinafara cuvintelor și a rațiunii, și a realității?
În această dimineată, ca la fiecare 7.00 al fiecărei zile, ciufulită, șifonată, cu un ochi semi-deschis și cu altul privind ultimele scene de vis, mă trezesc ca o iubire a cuiva. Îți sunt tare recunoscatoare pentru senzația aceasta. Ție.
pentru că lumile noastre există una pentru alta și una în alta, chiar și în pană de conexiune,
pentru că sunt liberă, cum nici eu nu mă bag în sufletul tău. Am acolo un loc. Locul din suflet durează mai mult ca orice iubire.
Când ți-am spus prima dată Te iubesc, mi-ai cerut să ți-o repet peste măcar încă cinci ani și apoi peste încă cinci și să-ți mai repet cu fidelă periodicitate, până când tot ce va rămâne din noi, se va ridica în opt nori albi, ca opt litere stângace: Te iubesc.
Sunt o bancă de gânduri nespuse, ca să nu zic un mormânt din care nimic, niciodată n-o să reînvie. Zgârcită la alintări, reținută la reproșuri. Dar te iubesc azi și-ntodeauna, până la nori...