Ieri in PMAN o reportera (daca era mai tanara, o numeam “reporterita”) de la televizunea noastra publica mi-a pus microfonul in gura si m-a intrebat direct “Dvs. va bateti copilul?” Eu nu prea am avut timp sa alcatuiesc un raspuns inteligent si tot atat de direct am raspuns “Da, ii mai dau peste gura, dar asta se intampla extrem de rar”. Si chiar. Asta se intampla extrem de rar. Atat de rar, incat nici nu mai stiu cand s-a intamplat ultima data. Eu, insa, nu sunt de fier si nervii nu-mi sunt de otel si se intampla sa-mi sara nu doar capacele, ci si tot ce e sub capace. Si fata mea e rusinoasa doar in fata camerelor. In rest, e ca si toti copiii. Adica, incearca de cateva ori pe saptamana marea cu degetul. Iar in zilele cand simt ca nu mai sunt in stare s-o infrunt si ca chemarea mea la bunul simt e perceputa ca si chemarea la revolutie adresata moldoveanului, eu explodez. Si o primeste…ursul de plus, papusa Matilda, mapa de desen, cele 500 de creioane colorate. Copilul meu numai asa se calmeaza, cand vede ca scumpele ei jucarii au de suferit.
Eu vinerea trecuta am descoperit (cam tarziu) ca e inutil sa strigi si sa explici copilului ca atunci cand vii acasa dupa o zi de lucru, destul de stresanta, nu vrei sa gasesti apartamentul cu fundul in sus si ca ai aprecia macar o bucatica de canapea libera unde ai putea sa-ti hodinesti carcasa trudita. Nu. Nu merge. Vineri scenariul a fost clasic. Doar ca dupa 5 minute de tipat, am inteles ca ma port ca o dementa si ca Ilinca oricum nu ma aude. Ea are treburi mai importnate de rezolvat. Atunci m-am calmat si i-am spus foarte clar “Ai exact 10 minute pentru a-ti strange toate jucariile, sosetele, caietele, pixurile si canile de la ceai si lapte din salon. Exact 10 minute, dupa care eu vin cu o punga mare si toate obiectele tale pe care le gasesc aici vor merge la gunoi. Inclusiv sevaletul pentru pictura de la Mos Craciun”. Si a mers. Uuuu, sa vedeti cum s-a mobilizat copilul! Cu ceasul in mana, foarte alertata. Si da, in 10 minute nu ramasese nimic din toata gospodaria ceea. Eu eram tare mandra de talentul meu de negociator!
***
Cat despre ceea ce am pus in fata camerelor in PMAN daca priviti stirile cred ca m-ati auzit. Eram tipa cu bereta si fularas in carouri portocalii.
Da, afara a fost frig si umed, batea si un vantisor care stingea lumanarile, dar se putea de supravietuit o ora. Chiar si duminica. Chiar si dimineata. Eu, bunaoara, am supravietuit. La fel si alte mame. Unde mai pui ca sunt genul de mamica care danseaza in localuri dubioase pana la 3 dimineata. Si niciodata nu se satura de somn. Dar eu stiu un lucru – daca am promis sau daca am dat attending in sfanta condica a Facebook-ului, incerc sa ma fac luntre si punte si vin. Nu vin doar in cazul in care am o adevarata cadere morala, boala sau daca am murit.
Corect, ceea ce ati citit mai sus este un act de tragere de mata pe spinare. Cu cine sa faci in tara asta revolutie?
Filed under: Copii
