Uniunii Scriitorilor din România

Prin prezenta, țin să evidențiez calitatea literară a cărților semnate de o poetă demnă de remarcat, pre numele ei  terestru și poeticesc: Doina Postolachi.

Încă din vol.II al Almanahului de poezie “La Steaua…”, Colecția „Pasărea Phoenix”,Chișinău, 1995,pe care l-am diriguit, autoarea, ce pe atunci  era doar elevă la Liceul academic  româno-englez „Mircea Eliade” din inima Basarabiei,  se făcea  deja auzită prin versuri antologice de o exemplară profunzime, precum au fost  și  sunt următoarele: „ E întuneric. E întuneric peste tot, și în lumină./Stau ore  întregi/La masa întunericului,/Singură./Chipul mi-e scăldat în lumină,/în lumina întunericului./El mă cuprinde/Cu tot orizontul/gîndurilor,/Readucîndu-mă/luminii…”(Lumină în întuneric).

Aflată la momentul oportun sub oblăduirea poetei Eugenia Bulat, lujerul de har autentic românesc  avea să tot sporească în frumuseți  lirice, iar ochii i se lăsau  în permanență “cusuți de oboseală și uitare”(de sine, probabil), din cauza universului cetit cu asupra de  măsură  tinerească.

Absolventă,  între timp,  și a Universității Creștine “Dimitrie Cantemir” din București, Doina Postolachi are acum  la activ un geamantan de premii, calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor din R.Moldova , 3 cărți de poezii și-un… roman.

Și cea mai recentă carte a sa tot dinspre  și către Lumină vine, intitulată fiind „Lumina de peste nopțile mele”. Iată doar un poem semnificativ din ea: „Undeva, în cartierul Militari,/la balconul unuia dintre multele blocuri,/ca un drapel pe umeraș,/atîrnă o cămașă neagră./Probabil, să se usuce./Poate a fost spălată sau, poate,/tocmai a fost dezbrăcată /și este udă/de transpirație./Cămașa se mișcă în bătaia unei adieri de vînt,/alteori, se agită mai tare/și, cum se clatină așa,/atîrnată pe umeraș,/arată ca o sperietoare./Aici nu sunt ciori, ca pe cîmp./Dar porumbeii se sperie./Și eu m-aș speria,/dacă ar fi noapte și ar bate vîntul/și cămașa neagră s-ar zbate,/în lumina unui felinar”(1.,Ziua I, 26martie 2012).

Te copleșește o stare aidoma tristeții insolite a regretatului poet Leonard Tuchilatu, o stare ce înmiresmează gîndurile, aducînd, pe aripile ei, “vindecarea venind spre mine(spre noi-n.n)/ cu brațele larg deschise”.

Și tot Doina Postolachi consideră că „Vindecarea mea(a noastră-n.n)/ poate încă mai întîrzie,/pentru că se leagănă pe umerașul/ ca un scrînciob,/ alături de o Rază de Soare./Încă mai întîrzie,/și încă va întîrzia../pînă cînd,/peste nopțile mele(ale noastre-n.n),/se va așterne /Lumina”.(Ziua a 9-a.31 martie-1 aprilie-5 iulie).

De vindecarea rîvnită cu toată făptura autoarei   parcă suntem și noi …contaminați, sau ar  merita, cel puțin, să (re)fim.

Poeta care zice prin scris că “ar fi de ajuns DOAR să zîmbească și ar face ziua mai luminoasă” nu poate trece în categoria  poeților ignoranți și  ignorați, ci  va trebui doar aplaudată și recomandată pentru a fi cooptată drept  membru (și) al Uniunii scriitorilor din Patria ei cea adevărată, ce nu poate rămîne  decît România.

Cu aleasă prețuire și încredere  în viitorul poeziei din mileniul III, reprezentată “pe drumul ei cu îngeri” și de Doina Postolachi, confirm această pledoarie eu, Traian Vasilcău, cel de fost-am , ca și ea, de altfel, născut  cîndva de Poezie, la marginea unui cuvînt.

De unde  adevărații  poeți lesne pot fi  acuprinși  de  Cuvînt!

9 februarie 2013,

Chișinău,

Era noastră

http://www.poezie.ro/index.php/author/28423/index.html