Femeile sunt unice și fenomenale prin cel mai important lucru pe care îl fac – dau viață. Deci rolul lor covârșitor în procesul de perpetuare a generațiilor este incontestabil și nu poate fi negat de nimeni și nimic. Să naști un copil este o minune, este un dar pe care trebuie să îl prețuiești toată viața, iar tragedia mare a unor copii este că nu își pot alege părinții. Nimerind în familii dezastroase nu din perspectivă financiară ci morală, aceștia ajung să fie mutilați fără voie și condamnați pe nedrept la autodistrugere, iar asuprind un copil este ca şi cum te-ai batjocori pe tine însuţi, e mişeleşte… și noi avem atâția mișei în societate!
Am învățat și eu de la cei mai cu experiență că o palmă nu strică sau unde dă mama crește…dar pumnii nu pot fi garanția unei bune creșteri, nici măcar siguranța că a înțeles ceea ce nu ai putut explica prin cuvinte, nimic mai crud decât să dai cu pumnul într-un piticot speriat care face ochii cât cepele şi cu nedumerire se gândeşte despre măsura dragostei care e echivalentă cu lungimea curelei. Or, în viața asta, noi, părinții avem rol de educatori, supraveghetori, prieteni, dar nicidecum tirani, executori sau asasini. și atunci când părinții nu se isprăvesc e de datoria statului să ia atitudine, să intervină, să participe la educarea și echilibrarea copiilor, or ce poate fi mai trist decât o țară fără de copii fericiți.
Cazul fetiței din Leova m-a determinat să îmi revizuiesc gândurile asupra iubirii de copii, mi-am pus întrebarea cum se măsoară ea la unii, cum se percepe – cu siguranță copiilor le ierţi greşelile, le uiţi jignirile, le accepți alegerile şi aşa reuşeşti să îi faci individualităţi. Tocmai de individualități are nevoie societatea noastră, de oameni întregi, echilibrați, în armonie deplină cu sine, or frustrările încep din familie și urmăresc toată viața…iar țara asta e plină de frustrați! Echilibrul despre care vorbeam se obține dintr-o comunicare continuă dintre părinți și apoi nemijlocit cu copilul. Ok, o să ziceți că avem copii care cresc cu un singur părinte, nimic grav, acolo poate fi dragostea de multe ori suficientă și pentru doi! Nu putem vorbi despre roluri clasice în familie, asta face unul și cealaltă altul, dar cu siguranță mama trebuie să iubească, tata să povăţuiască şi aşa facem oameni echilibraţi, or crescut cu tiranie un copil nu va fi altceva decât tiran, oare nu ne ajung răutăţile pe care le avem?
Fetița bătută cu grosolănie a decedat, și până la ea au mai fost și alte cazuri, despre care s-a uitat, s-a tăcut, iar tatăl acesteia va primi mânare pe bani noștri într-un penitenciar, va continua să spere că va ieși la libertate și își va urî tacit copilul putred deja că l-a făcut să ajungă în pușcărie. Nu am dreptul să judec, dar acest animal care a dat cu pumnii și picioarele în propriul copil nu merită și nu are voie să trăiască. La fel de tragic este că autoritățile responsabile nu au ieșit cu nici o declarație, nu s-a făcut nimic nici în cazul asistenților sociali din teritoriu, nici în cazul AVIASAN, care nu a găsit un elicopter sanitar pentru a da o șansă la viață acestei copile.
Copiii sunt minuni, sunt pitici din care putem modela oameni sănătoși, fericiți, încrezuți în propria persoană, oameni care să dăruie iubire, dar pentru asta e nevoie de ceva – să îi iubim noi, necondiționat, implicați și fără pumni!
