Pictură de Donald Zolan
Erau odată un bunel și o bunică. Obiectul grijii lor am fost eu – năzbâtioasă și guralivă în copilărie, timidă și reținută în prezent. Care au fost cele mai memorabile întâmplări di viața noastră? Multe și diverse.
Țin minte, copil fiind, aveam un copac preferat lângă poartă, un nuc. Spre groaza buneilor mei, cu care rămâneam când părinții erau la serviciu, îmi plăcea să urc în nuc, pe o creangă anume și să cânt. Odată bunica Natalia a lipsit de acasă câteva zile. A fost la spital la Chișinău, suportase o intervenție chirurgicală la ochi pentru că în ultimul timp nu vedea prea bine. Părinții s-au dus s-o aducă acasă și tustrei m-au găsit tot în copac, așteptându-i. Am stat acolo câteva ore, până au venit.
Mama era la serviciu cinci zile din săptămână, câte 9 ore pe zi. Când veneam de la grădiniță, stăteam cu bunica. Ajunsesem să-i spun mamă și ei. Tot ea m-a învățat s-o întâmpin pe mama de la serviciu. Astfel, în fiecare seară, începând cu ora 17:00, pândeam microbuzul cu care se întorcea mama acasă. Când îl zăream o zbugheam pe poartă în brațele mamei și-i spuneam: „Mămicuța mea, bunișoara mea, drăgălașa mea, mi-a fost dor de tine…”.
Când eram mică iubeam cosmetica. Găseam printre lucrurile mamei câte un ruj și-l întrebam pe tata: „Se poate să mă fac frumoasă?”. Bineînțeles că el era împotrivă. Locul meu preferat era căsuța bunicilor. Acolo petreceam cel mai mult timp. Stăteam iarna pe sobă, la călduț și făceam șotii. Aveam markere multicolore și desenam cu ele nu doar pe hârtie. Am desenat pe pereții bunicii, pe tapete, încât au fost nevoiți să le reînnoiască și să-mi explice mai apăsat că acest lucru nu trebuie să se mai repete. Altădată m-a prins bunelul Ilie cu obrajii portocalii. M-am făcut frumoasă, i-am colorat cu markerul. Sărmanul, s-a chinuit mult timp să-mi spele fața.
Tot în calda și confortabila căscioară bunicuța cocea pâine. Într-o zi a pus toate ingredientele necesare pentru plămădit, a acoperit covata cu un prosop și a pus-o lângă sobă să se odihnească, apoi a ieșit afară la treabă. Mie-mi plăcea s-o fac pe gospodina. Cum a ieșit bunica, mi-am suflecat mânecile și hai la frământat. Așa cum conținutul albiuței era unul semilichid, în câteva minute aveam mâinile până la coate, fața și părul în aluat. Cred că nu e cazul să menționez că bunii mei și-au pus mâinile în cap când au dat peste mine, atât de frumoasă.
O situație mai tristă pentru buneii mei, nu și pentru mine, a fost când s-a pierdut fata cea „mare”. Într-un timp bunelul semăna păpușoi pe porțiunea de pământ dintre casă și gard, iar printre ei dovleci. Lângă gard creștea un prun. Îmi plăceau acele fructe mășcate, dulci și suculente. Pentru a face rost de ele am întreprins o expediție printre junglele de păpușoi și dovleci. La un moment dat am auzit că mă strigă bunica. Totdeauna, când mă chema cineva, tăceam și veneam. Așa și acum, n-am dat nici un semn că sunt în grădină. Am fugit spre ea, dar m-am încurcat în tulpinile de dovleac și nu mă puteam elibera. Dar bunica mă tot chema și plângea. Am început să aud și vocea bunelului, care o certa. Până la urmă, am rupt tulpinile de dovleac, care mă țineau prizonieră și am ieșit în fața buneilor plină de noroi și cu 2 prune în mână. Seara, când s-a întors mama de la serviciu, încântată de atâta atenție față de persoana mea, îi povesteam: „Mămicuță, bunicuța a pierdut fetița și bunelul a certat-o pe bunica”.
Buneii mei au fost și sunt alinarea și bucuria mea. De la ei am deprins să fiu bună, răbdătoare și înțeleaptă.
Bunelul, cel mai drept om pe care l-am cunoscut vreodată, m-a învățat să fiu chibzuită în toate. El îmi repetă mereu „Să fii cuminte!”. Visul lui era să am studii muzicale și în clasa a 2-a am început orele de vioară. Tot el voia să devin ori jurnalist, ori medic și am absolvit Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării. El vrea să mă vadă un om mare și împlinit. Iar eu, oriunde-aș fi, sunt însoțită de cuvintele lui „Să fii cuminte!”.
Bunica, conștiința mea, e cea mai harnică. Sunt curioasă ca ea, dar și blândă ca ea. Mâna ei moale și vocea ei lină sunt cele care-mi lecuiesc durerile și-mi șterg lacrimile. Îmi place să stăm la sfat, să împartă cu mine experiența de viață și să ascult povețele ei. Bunica mea e conștiința mea.
În fiecare seară mă rog Domnului să le ușureze buneilor mei bătrânețile și durerile, și să le dea sănătate!
Filed under: Posturi în limba română Tagged: bunei, copiii, copilărie, Donald Zolan, Dumnezeu, Ilie, mama, Natalia, năzbâtii
