Victrix's Blog

Imagine de Carmen

Nu vreau să plec,

Nu vreau nici să rămân,

Nu te gonesc,

Dar nici nu te rețin.

Nu vreau să lupt,

Nici nu mă dau bătută,

Iubirea nu-i,

Dar nici nu-i dispărută.

Eu stau pe loc,

Dar totuși fac un pas,

Plâng de adio,

Zâmbesc de bun-rămas.

Imagine Vladimir Volegov.

Pe plaja pustie Cu umbre de vise, Suspine de valuri Și cânturi de vânturi, Trăit-am intens Și râs-am, și plâns-am, Iubit-am, pierdut-am Și-n șoapte m-am stins.

Icoana. Pictură de Luisa Mihu

Sărut, măicuță, ochii tăi,

Care de-atâta așteptare

Au preluat culoarea depărtării

− Dulce-amară.

Sărut, măicuță, părul tău

Cu miros de primăvară,

Dar care a adunat tot gerul

Și zăpada de afară.

Sărut, măicuță, fruntea ta

Pe care grijile tot ară,

Ca niște muncitori înverșunați,

Zi de zi, seară de seară…

Sărut, măicuță, inima

Fără condiții iubitoare,

Care tot speră să revină

Un rătăcit suflet de ceară.

Vârful cu dor. Pictură de Gheorghe Demetrescu-Mirea

Mi-e dor de tine,

Cum mi-e dor de viața,

Ce pulsa odinioară

În capetele sensibilității mele.

Mi-e dor de tine,

Ca de soarele,

Care lumina în mine

Și care, de curând, 

A apus, s-a stins.

Mi-e dor de stelele

Din ochii tăi –

Mici licurici de fericire,

Care au zburat

Spre o altă inimă.

Pictură de Corina Chirilă

Zăresc în ochii tăi

O lacrimă amară.

Ce-ai avut, n-ai păstrat.

Acum plângi și te-omoară.

Pictură de Maria Pavlova

Că te-am uitat, te rog, nu mă mustra.  

Să te iubesc a fost greșeala mea,

Să-ți fiu alături și să te frământ

Prin vorbe dulci, tandrețe și alint.

Că te-am lăsat, te rog să-mi mulțumești.

Nu te hrănesc cu vise pitorești.

S-a terminat povestea pentru doi.

E „TU” și „EU”, ce-a fost odată „NOI”.

Că a trecut, te rog, nu te-ntrista.

Totul în lume-și are moartea sa.

Și noi, trăind necazuri grele,

Ne-am dus în beznă, căutând spre stele.

O inimă rănită. Pictură de Corina Chirilă

Nu mai găsesc în mine iubirea.

A împietrit de atâta trădare

Și-a căzut pe un drum de țară,

Din sufletul meu rătăcit.

Acum toți o calcă-n  picioare.

Ea este plăpândă și-o doare,

E lipsită de blânda candoare.

Bătută de vânturi, lovită de ploi

Zace-n sleitul noroi

Și suflu, cu suflu, moare.

Pictură de Vasili Perov

(Dedicată scumpilor bunei I. R. și N. R)

Cinstiți părinții cât mai sunt alături,

Cât vă dedică griji și forțe, și iubire.

Iubiți părinții până timpul

Nu i-a ascuns în amintire.

Cinstiți părinții cât răsună

Cuvinte blânde de-alinare.

Iubiți părinții care-alungă

De peste voi furtuni amare.

Cinstiți părinții, cât în a lor privire

Se mai citește dorul și-așteptarea.

Iubiți părinții cât veghează

Și răscolesc cu ochii depărtarea.

Iubiți părinții!

Cât vă mai sunt alături pe pământ.

Cinstiți părinții!

Dacă-au plecat pe veșnicie în mormânt.

O, mamă, dragă mamă –

Izvor de-nțelepciune,

Revin la tine, mamă,

Când multe am a-ți spune.

Revin la tine, mamă,

Când sfaturi am a-ți cere,

Când sufletu-mi se-neacă

În tină și durere.

O, mamă, dulce mamă –

Cuib de senin și pace,

Revin la tine, mamă,

Când viața nu-mi mai place.

Revin la tine, mamă,

Când inima îmi plânge,

Când de amar și jale

Sărmana-ncet se stinge.

O, mamă, scumpă mamă –

Cunună de lumină,

Revin la tine, mamă,

Când lumea-i mai haină.

Revin la tine, mamă,

Să nu mă simt străină,

Să mă mângâi cu mâna-ți

Blajină și divină.

O, mamă, sfântă mamă –

Viu dar de alinare,

Revin la tine, mamă,

Din universul mare.

Revin la tine, mamă,

S-adorm ca înainte

Cu creștetul în poala-ți,

Calmată și cuminte.

O, mamă, bună mamă,

Cu blânda ta tăcere

Sărută-mi ochii, mamă,

Să uit de neplăcere.

Sărută-mi ochii, mamă

Și mângâie-mi obrazul,

Și strânge-mă în brațe

Să uit ce e nezaul.

Pictură de Mihai Cătruna

Va cădea o frunză-n calea ta,  

Dar tu nici nu vei observa

Și nu vei ști că am fost eu,

Și m-am uscat de dorul tău.

Va răsări o stea în calea ta.

Tu nici pe ea n-o vei vedea

Și nu vei ști că am fost eu

Și am căzut de dorul tău.

Va înflori o floare-n calea ta,

Pe care n-o vei remarca

Și nu vei ști că atunci eu

M-am ofilit de dorul tău.

Va coborî o pasăre din zbor

Vei trece calm pe lângă ea

O vei vedea cântând cu dor  

Și-abia atunci vei ști că mor. 

Iluzie. Pictură de Dorina Costraș

Din nemăsurate clipe, din adâncuri efemere

Am visat să-mi fii alături, să alini a mea durere.

Noaptea viscolește umbre tremurânde în tăcere,

Luna îmi veghează somnul, oferindu-mi mângâiere.

Din trecuturi furtunoase visul leagănă tristețea.

În zadarnice-așteptări mi-a trecut și tinerețea.

În colaborare cu Absurd

Ghiocei. Pictură de Elena Bissinger

Dragi cititori, fideli și ocazionali, vă mulțumesc pentru că accesați modestul meu blog.

În acest frumos început de primăvară, vă aduc sincere felicitări și urări de bine. Vă doresc să aveți pace în suflet, lumină în cuget și Dumnezeu să vă binecuvânteze viața!

Mâinile bunicii. Pictură de Cristian Hârtie

Copii, părinți, apoi bunici,

Ei au în viață-o cale lungă.

Adună ani, ca bani în pungă.

Copii, părinți, apoi bunici…

Neputincioși, voinici, apoi statornici,

Pe ani ce trec ei tot acumulează.

Doar pe ei înșiși scumpii se bazează.

Neputincioși, voinici, apoi statornici…

Copilăria, primăvara vieții,

Nu-i alinta, nu-i alina cu joc,

Ci-i învăța ce-i a munci cu foc.

Copilăria, primăvara vieții…

Părinți fiind, mai multe griji aveau.

Copiii zbuciumați își îngrijeau,

Tot sufletul din ei sacrificau.

Părinți fiind, mai multe griji aveau…

Acum au devenit iubiți bunici.

În ochii lor vezi licăriri de lună

Și-o vorbă bună vin ca să ne spună.

Acum au devenit iubiți bunici…

În iarna vieții lor preagrele,

Cu părul nins, cu vocea tremurând

Se duc încet, sărmanii, în pământ.

În iarna vieții sale grele…

Nu vor acum bogății,

Ci numai dragoste și tihnă.

Ei tind spre pace și odihnă,

Nu vor acuma bogății.

Pictură de Donald Zolan

Erau odată un bunel și o bunică. Obiectul grijii lor am fost eu – năzbâtioasă și guralivă în copilărie, timidă și reținută în prezent. Care au fost cele mai memorabile întâmplări di viața noastră? Multe și diverse.

Țin minte, copil fiind, aveam un copac preferat lângă poartă, un nuc. Spre groaza buneilor mei, cu care rămâneam când părinții erau la serviciu, îmi plăcea să urc în nuc, pe o creangă anume și să cânt. Odată bunica Natalia a lipsit de acasă câteva zile. A fost la spital la Chișinău, suportase o intervenție chirurgicală la ochi pentru că în ultimul timp nu vedea prea bine. Părinții s-au dus s-o aducă acasă și tustrei m-au găsit tot în copac, așteptându-i. Am stat acolo câteva ore, până au venit.

Mama era la serviciu cinci zile din săptămână, câte 9 ore pe zi. Când veneam de la grădiniță, stăteam cu bunica. Ajunsesem să-i spun mamă și ei. Tot ea m-a învățat s-o întâmpin pe mama de la serviciu. Astfel, în fiecare seară, începând cu ora 17:00, pândeam microbuzul cu care se întorcea mama acasă. Când îl zăream o zbugheam pe poartă în brațele mamei și-i spuneam: „Mămicuța mea, bunișoara mea, drăgălașa mea, mi-a fost dor de tine…”.

Când eram mică iubeam cosmetica. Găseam printre lucrurile mamei câte un ruj și-l întrebam pe tata: „Se poate să mă fac frumoasă?”. Bineînțeles că el era împotrivă. Locul meu preferat era căsuța bunicilor. Acolo petreceam cel mai mult timp. Stăteam iarna pe sobă, la călduț și făceam șotii. Aveam markere multicolore și desenam cu ele nu doar pe hârtie. Am desenat pe pereții bunicii, pe tapete, încât au fost nevoiți să le reînnoiască și să-mi explice mai apăsat că acest lucru nu trebuie să se mai repete. Altădată m-a prins bunelul Ilie cu obrajii portocalii. M-am făcut frumoasă, i-am colorat cu markerul. Sărmanul, s-a chinuit mult timp să-mi spele fața.

Tot în calda și confortabila căscioară bunicuța cocea pâine. Într-o zi a pus toate ingredientele necesare pentru plămădit, a acoperit covata cu un prosop și a pus-o lângă sobă să se odihnească, apoi a ieșit afară la treabă. Mie-mi plăcea s-o fac pe gospodina. Cum a ieșit bunica, mi-am suflecat mânecile și hai la frământat. Așa cum conținutul albiuței era unul semilichid, în câteva minute aveam mâinile până la coate, fața și părul în aluat. Cred că nu e cazul să menționez că bunii mei și-au pus mâinile în cap când au dat peste mine, atât de frumoasă.

O situație mai tristă pentru buneii mei, nu și pentru mine, a fost când s-a pierdut fata cea „mare”. Într-un timp bunelul semăna păpușoi pe porțiunea de pământ dintre casă și gard, iar printre ei dovleci. Lângă gard creștea un prun. Îmi plăceau acele fructe mășcate, dulci și suculente. Pentru a face rost de ele am întreprins o expediție printre junglele de păpușoi și dovleci. La un moment dat am auzit că mă strigă bunica. Totdeauna, când mă chema cineva, tăceam și veneam. Așa și acum, n-am dat nici un semn că sunt în grădină. Am fugit spre ea, dar m-am încurcat în tulpinile de dovleac și nu mă puteam elibera. Dar bunica mă tot chema și plângea. Am început să aud și vocea bunelului, care o certa. Până la urmă, am rupt tulpinile de dovleac, care mă țineau prizonieră și am ieșit în fața buneilor plină de noroi și cu 2 prune în mână. Seara, când s-a întors mama de la serviciu, încântată de atâta atenție față de persoana mea, îi povesteam: „Mămicuță, bunicuța a pierdut fetița și bunelul a certat-o pe bunica”.

Buneii mei au fost și sunt alinarea și bucuria mea. De la ei am deprins să fiu bună, răbdătoare și înțeleaptă.

Bunelul, cel mai drept om pe care l-am cunoscut vreodată, m-a învățat să fiu chibzuită în toate. El îmi repetă mereu „Să fii cuminte!”. Visul lui era să am studii muzicale și în clasa a 2-a am început orele de vioară. Tot el voia să devin ori jurnalist, ori medic și am absolvit  Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării. El vrea să mă vadă un om mare și împlinit. Iar eu, oriunde-aș fi, sunt însoțită de cuvintele lui „Să fii cuminte!”.

Bunica, conștiința mea, e cea mai harnică. Sunt curioasă ca ea, dar și blândă ca ea. Mâna ei moale și vocea ei lină sunt cele care-mi lecuiesc durerile și-mi șterg lacrimile. Îmi place să stăm la sfat, să împartă cu mine experiența de viață și să ascult povețele ei. Bunica mea e conștiința mea.

În fiecare seară mă rog Domnului să le ușureze buneilor mei bătrânețile și durerile, și să le dea sănătate!

Pictură de Salvador Dali

Trăind sub un cer de gheață,

Pas cu pas în fum și ceață,

Drum ne facem prin rășină,

Să ajungem la lumină.

Deșteptați de zori de ceară,

Razele devin povară.

Facem cale prin urgie,

Să pătrundem în magie.

Soarele topit se scurge.

Focul dur pământul frige.

Lacrimi multe îl mângâie,

Să-i aducă armonie.

Din nori gri cad stropi de piatră

Viața inducând în moarte.

Împletim viața cu moartea,

Să distrugem nedreptatea.

Suntem slabi și ne doboară

Lumea artificială.

Inimi ferme topesc gerul,

Să învie adevărul.

Crenguța de primăvară. Pictură de Aurelia Chișu

Într-un colț de Paradis

Pe o floare de cais

Strălucește-un strop de rouă

Legănându-se în vis

Încălzit de luna nouă

Sub un cer de ametist.

În colaborare cu Absurd

Visul. Pictură de Mihai Cătruna

Pe buze pier săruturi dulci,

Eu tot te chem și te aștept,

Iar tu întruna rămâi mut

La zbuciumul din al meu piept.

Atingeri reci, cuvinte seci,

Îmi dăruiești în nopți pustii.

Priviri zeflemitoare – zeci,

Dezamăgiri în vise – mii.

Eu mor de dor și plâng amar,

Tu râzi însuflețit, rebel.

Eu sunt un suflet debonar,

Tu ești un rătăcit stingher.

Zadarnic caut al meu chip

Întipărit în al tău gând,

Geaba consum forțe și timp

Aproape nu vom fi nicicând.

Metamorfoza. Pictură de Mihai Cătruna

Mi-e dor de primul tău sărut,

De fierbințile tale buze,

Care le căutau cu timiditate

Pe ale mele sfioase.

Mi-e dor de primul tău sărut,

Care printr-o simplă adiere

M-a pătruns până în suflet

Și mi-a copleșit întreaga ființă.

Mi-e dor de prima ta atingere,

De căldura plăcută,

Care a topit gheața din inima mea

Și m-a făcut să te iubesc.

Mi-e dor de prima ta atingere,

Care mi-a transmis instantaneu

Tumultul sentimentelor tale

Puternice și perpetue.

Mi-e dor de clipele frumoase

Petrecute împreună,

Care ne-au învățat ce e miracolul

Și ne-au dăruit armonia.

Mi-e dor de clipele duioase,

Când vărsam ambii lacrimi

Pentru un viitor

În care n-ar fi loc de „NOI”.