Citesc în “Adevărul lui Filat”, ediția de Chișinău, despre cum plînge un om.
Mănîncă jăratec din mîna unui strigoi și plînge, vrînd focul a-l stinge cu potopul de lacrimi ce nu mai contenește să-l sărute pe chip.
Înghite jăratec și plînge că nu-l poate demite pe lupul din inima lui.
Sărmanul om…
Mi s-a făcut milă de el.
De un împărat singurel.
Și c-un buchet de crini îndoliați i-am stins amarul.
Pe-o clipă.
—————————————————————
Privesc la cele 10 televiziuni, ce-l slujesc, despre cum plînge un om.
Mănîncă jăratec din mîna unei iluzii și plînge, privindu-și cu înfrigurare copiii și mama acestora din poza de pe birou.
Stoarce jăratecul lumii din focul încins cu gura, alături de o cioară bătrînă, cu care, noaptea, pe furiș, vine să-și coordoneze prohodul la o vilă de-a acesteia, din Țiganca.
Nefericitul om…
Mi s-a făcut jale de el.
De un Poate-Tot singurel.
Și c-un buchet de bucurii pe-o clipă i-am stins tot jarul.
Din suflet.
———————————————————–
Aud la cele 13 posturi de radio, ce-l divinizează, despre cum poate plînge un om.
Mănîncă jăratec, înfulecă grăbit cu ambele mîini din pîinea jăratecului zilei și plînge ca un strămoș, în casa inundată de tristețe.
Necăjitul om…
Mi s-a făcut groază de el.
De-un lider bogat și singurel.
Ca o frunză palidă-n vînt.
Ce cade, după-o vreme de extaze
În brațele eternului pămînt.
