În această epocă a dezvoltării tehnologice nestăvilite literatura devine ceva străin copiilor. Chiar dacă elevii sunt obligaţi să înveţe poezii pe de rost şi să scrie eseuri postlecturale influenţa acestora asupra caracterului este cu mult mai mică decît era pe vremuri. Astăzi, din păcate, spoturile publicitare şi muzica comercială servită de copii în faţa televizorului încă de la vîrste fragede au o mai mare influenţă asupra copiilor decît poeziile de la şcoală. Şi cu toate acestea, o oarecare urmă este lăsată în gîndirea copiilor de către lirica studiată în licee.
Trebuie, dar, să atragem atenţie ce fel de poezii studiază copiii în şcoli.
O simplă privire aruncată asupra programelor şcolare de litaratură română ne descoperă ceva sumbru: cele mai multe dintre poezii au un caracter matriarhal, care îndeamnă la auto-resemnare, neputinţă, etc. şi nicăieri nu întîlnim vreun îndemn la luptă.
Copii noştri studiază versiunea cea mai paşnică şi mai inofensivă a “Mioriţei”, în care baciul moldovean pare să se resemneze neputincios în faţa sorţii. La fel, ei sunt impuşi să studieze doar poeziile lui Eminescu în care tema centrală este iubirea, contemplarea naturii, etc. Se mai studiază poezii de Grigore Vieru cu subiect matriarhal sau ecologist (ex: “Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”). Nu sunt contra acestor poeme, dar ele au un minus: nu impun un model demn de urmat pentru tinerii de mîine. Astfel, la capătul celor 12 clase copiii ajung să aibă un anume bagaj de cunoştinţe, dar sunt lipsiţi de un model pe care ar fi decişi să-l urmeze. În cea mai mare parte din cazuri, ei ajung să vadă modele demne de urmat în vedetele de la televizor, fără să ştie macăr că avem un cer de sfinţi şi eroi ai neamului.
Istoria ca disciplină impune din păcate, modelul paşoptistului – intelectual rafinat, format în universităţile occidentale, “eliberat” de prejudecăţi, liber cugetător. Şi prin urmare, cei mai mulţi dintre tinerii studioşi de azi apucă ce această cale.
În această situaţie, se cere ca literatura română să fie obiectul ce impune modele naţionale, pe care tinerii să le urmeze. Se cere studierea operelor cu hauduci, eroi, martiri vechi şi noi. Elevii trebuie să afle că a existat Iancu Jianu în Oltenia şi Tobultoc în Basarabia. Ei trebuie să afle că acest pămînt nu a devenit paşalîc turcesc anume datorită jertfei oştenilor de pe cîmpurile de luptă. Ei trebuie să afle că am avut şi domnitori ca Constantin Brîncoveanu, care au devenit martiri creştini.
Elevii de azi trebuie să ştie că în interbelic o întreagă generaţie s-a jertfit pentru apărarea identităţii româneşti, ameninţată de urgia modernităţii. Tot ei trebuie să ştie despre măreaţa operă mărturisitoare şi culturală lăsată de cei ce au ridicat Golgota neamului românesc în temniţele comuniste.
Poate aşa, văzînd că totuşi nu este nimic pierdut, tinerii de mîine vor trăi românismul la o altă intensitate. Poate nu vom mai auzi spunîndu-se: “Mi-i ruşine că m-am născut român…”.
Altfel spus, care poezie este mai ziditoare pentru un român trăitor: “Doina” sau “Somnoroase păsărele”? “Îndemn la luptă”, sau “Lăsaţi-ne în legea noastră”? “Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!”, sau “Mioriţa”? Or, ce cîntec este mai încurajator: “Scoală, române!” sau “Eminescu”?
