Din punct de vedere etimologic, noţiunea de „legitimitate” provine din latinescul „legitimus” care înseamnă „conform cu legea”.Legitimitatea politică constituie un principiu conform căruia un sistem de guvernare, o putere politică se exercită pe baza unui drept conferit de cetăţeni guvernanţilor, pe baza unor înţelegeri legiferate. Prin aceasta cetăţenii recunosc dreptul de guvernare al puterii politice. Legitimitatea reprezintă un fenomen social în legătură nemijlocită cu actul întemeierii puterii, cu învestirea acesteia cu atributele autorităţii şi cu capacitatea de a servi progresului politic şi social al societăţii respective.Legitimitatea reflectă modul în care o societate defineşte legalitatea unei guvernări şi dreptul sau autoritatea acesteia de a conduce. Legitimitatea transformă puterea în autoritate. Legitimitatea exprimă efortul puterii de a mobiliza acele resurse care să-i îngăduie o exercitare acceptată la scara întregii societăţi. Cu cât este mai larg acceptată şi susţinută de agenţii politici, cu atât legitimitatea unei puteri este mai mare. La finalul Evului Mediu apare întrebarea dacă autoritatea sau puterea regelui este limitată sau nelimitată. Răspunsul la această întrebare se fundamentează pe doctrina potrivit căreia Dumnezeu a conferit şi oamenilor simpli anumite drepturi şi libertăţi (numite naturale sau originare), iar încălcarea lor de către putere se pedepseşte. Autoritatea are anumite drepturi (de decizie, de a stăpâni şi guverna), dar ea este limitată. Acum se pune problema legitimităţii puterii/autorităţii, respectiv a îndreptăţirii conducerii – problemă centrală a politicii moderne. Cine şi în se situaţii este îndreptăţit să exercite puterea/autoritatea? Putem diferenţia între două formule: omnis potestas a Deo (toată puterea provine de la Dumnezeu) şi omnis potestas a populo (toată puterea vine/derivă de la popor).Reflecţiile despre legitimitate, ca temă de filosofie şi sociologie politică încep să se cristalizeze în secolele XVII-XVIII, când teoriile jus-naturaliste şi cele contractualiste au făcut din principiul majorităţii o sursă de legitimare a reprezentării proporţionale, ca expresie a voinţei generale, a suveranităţii populare. În regimurile democratice, minoritatea se supune voinţei majorităţii, deoarece ea recunoaşte voinţa generală, chiar dacă rezultatul alegerilor este contrar conţinutului propriului vot individual. Naţiunea devine principiu al legitimării politice. Acest principiu se bazează pe dreptul natural, comun tuturor oamenilor, pentru că identitatea de esenţă a speciei este dată de o lege eternă şi universală, de „dreapta raţiune”, care este aceeaşi pretutindeni. De aici derivă teoria consensului şi teoria adecvării puterii politice la voinţa generală care a creao.Faptul că puterea aparţine poporului stabileşte un principiu privitor la sursele şi legitimitatea puterii. Asigurarea legitimităţii presupune o activitate politică (consultarea membrilor societăţii prin referendum, prin alegeri, numiri, recunoaştere publică). În calitate de titular unic al puterii suverane, poporul deleagă exerciţiul suveranităţii unei reprezentanţe naţionale – parlamentul – alese prin manifestarea suverană a voinţei naţiunii. Principiul oricărei suveranităţi rezidă în mod esenţial în naţiune.Democraţiile moderne se fundamentează pe trei principii: 1. domnia majorităţii limitate. 2. proceduri electorale. 3. transmiterea reprezentaţională a puterii.Filosoful german Karl Jaspers notează că „o putere legitimă poate guverna fără frică, încrezându-se în consesnsul populaţiei; cea nelegitimă manifestă frică faţă de popor, propria ei violenţă stârnind violenţa celorlalţi. Din frică, ea caută să-şi asigure poziţia printr-o teroare crescândă, astfel că frica devine starea de spirit fundamentală a tuturor. Legitimitatea este ca o formulă magică, care prin încredere creează o ordine indispensabilă; nelegalitatea este domnia violenţei care generează, prin neîncredere şi frică, la rândul ei, violenţa”. Tot el adaugă: „(...) legitimitatea rămâne singura cale graţie căreia omul poate trăi fără frică şi care permite corectarea erorilor. De aici, respectul intelectual faţă de sursa legitimităţii. Epoca noastră o vede în alegeri şi în voturi. (...) Poate că cei aleşi sunt persoane stupide, poate că legile sunt neinspirate, generând indignare prin efectele lor. Legitimitatea apără legile şi pe cei aleşi, dar nu la modul absolut. Căci noile alegeri îi îndepărtează pe vechii guvernanţi, iar noile deliberări legitime modifică legile.(..) Numai prin legitimitate există libertatea, pentru că prin ea forţa este încătuşată. Acolo unde legitimitatea dispare, libertatea este distrusă şi ea.”. În concluzie (...) „acolo unde domneşte forţa, suntem cuprinşi de frică, acolo unde domină justiţia, trăim în linişte. Forţa este imprevizibilă, arbitrară, iar individul lipsit de apărare este victima sa. Legea este previzibilă, institutoare de ordine, iar individul găseşte în ea protecţie pentru propria sa fiinţare factică. Forţa favorizează frica, tăcerea şi disimularea, constrângerea şi neliniştea. În statul constituţional domneşte încrederea, în cel autocratic neîncrederea generală. Încrederea are nevoie de un pol fix, de o bază inviolabilă, de ceva respectat de toată lumea, astfel încât un eventual contravenient să poată fi, fără dificultate, îndepărtat ca delincvent. Această bază inviolabilă este legitimitatea (s.n)”Potrivit lui Max Weber, legitimitatea derivă din credinţa poporului în legitimitate. Puterea este legitimă atunci când cei guvernaţi de ea cred că puterea este astfel: „Legitimitatea este echivalentă cu credinţa în legitimitate, iar puterea legitimă este puterea care este considerată ca legitimă”. Legitimitatea este convingerea că ordinea dată este întemeiată, iar autoritatea apare ca o exercitare a dominaţiei legitime într-un grup de dominaţie.Giovani Sartori subliniază faptul că sensul originar al termenului „autoritate” se raportează la verbul latin „augere” (a augmenta). În primele sale sensuri, indica faptul că deţinătorii autorităţii impun, confirmă şi sancţionează un anumit traiect de acţiune sau de gândire. Termenul de autoritate este utilizat în legătură cu ideea existenţei unei puteri care este acceptată, respectată, recunoscută, legitimată.(...) În vreme ce puterea ordonă şi se susţine, atunci când este necesar, prin constrângere, autoritatea înseamnă „a face apel”. Ea încetează să mai fie autoritate atunci când este impusă. Autoritatea este forma puterii sau forma influenţei, care apare din investitura spontană şi este suficientă prin faptul că este ascultată şi recunoscută. Autoritatea este o putere bazată pe prestigiu, pe respect. Autoritatea presupune existenţa legitimităţii.Autoritatea politică este modalitatea concretă de manifestare a puterii politice, capacitatea acesteia de a-şi impune voinţa în societate. Prin autoritate se înţelege „dreptul de a îndeplini o acţiune, implicit de a face legile, şi de a exercita celelalte drepturi ataşate funcţiei guvernamentale”. Între legitimitate politică şi autoritate politică există o srânsă legătură: cu cât o putere politică este mai legitimă, cu atât autoritatea sa politică este mai mare.Puterea politică legitimată este capabilă să-şi concretizeze opţiunile politice în hotărâri şi legi, în măsuri concrete care să se transpună în practică. Această stare de fapt a puterii este oglindită de conceptul de autoritate.Pentru Maurice Duverger, autoritatea înseamnă capacitatea puterii de a obţine supunerea agenţilor politici într-un cadru legal constituit. Accentul e pus pe instrumentele puterii, pe modul în care ea se exercită. Duverger consideră deci că orice putere îşi impune autoritatea fie prin constrângere, fie prin credinţe. În primul caz, se foloseşte poliţia sau armata, în al doilea propaganda sau obiceiurile.G. J. Friedrich determină autoritatea drept capacitatea agenţilor politici de a elabora raţional scopurile politice şi de a le justifica adepţilor prin referire la valorile valabile, folosite in comun, esenţiale, opuse eticii formaliste a comenzii.În viziunea lui Măgureanu, în timp ce puterea presupune folosirea constrângerii materiale (a sancţiunii negative), a forţei, pentru îndeplinirea lor, autoritatea se prevalează de legi, de caracterul său legitim sau de consensul celor ce i se supun.Cea mai simplă definiţie a autorităţii politice ar putea fi capacitatea de a obţine ascultarea în absenţa constrângerii. Autoritatea – constată V. Măgureanu – este legată de un principiu de ordine socială pe care doreşte să o instaleze un agent politic sau pe care vrea să o păstreze. Dacă societatea îl contestă, iar aceasta, la rândul ei, îşi impune voinţa în ciuda voinţei colective, autoritatea se transformă în autoritarism. Puterea politică legitimată este capabilă să-şi concretizeze opţiunile politice în hotărâri şi legi, în măsuri concrete care să se transpună în practică.Autoritatea trebuie văzută sub două aspecte: al legitimităţii (îndreptăţirii) şi al efectivităţii (existenţei de fapt).Weber identifică trei tipuri ideale de autoritate şi putere („ideale” în sensul că ele nu se regăsesc ca atare în realitatea socială; ele sunt constructe logice, intelectuale, la care raţiunea face apel pentru a înţelege o anumită realitate istorică, politică, concretă):A. Tipul legal-raţional de conducere este caracterizat de faptul că autoritatea se întemeiază pe un corp de reglementări legale, înlănţuite logic. În viaţa socială domneşte o ordine legitimă, care stă la baza autorităţii politice. Ea se referă la indivizi numai în măsura în care aceştia sunt cuprinşi într-o sferă de exercitare a autorităţii bine determinată şi îşi ocupă locul pe baza competenţei. Modalitatea de realizare a conducerii legal-raţionale o constituie birocraţia. În statele moderne, birocraţia este caracterizată de către Max Weber prin trei elemente, care, toate, se sprijină pe principiul competenţei autorităţii; acest principiu este ordonat prin reguli fixe, adică prin legi şi reglementări administrative.1. Activităţile permanente necesare îndeplinirii scopurilor unei structuri dirijate birocratic sunt repartizate sub formă de funcţii oficiale.2. Autoritatea necesară pentru a da ordine, care cere îndeplinirea obligaţiilor, este distribuită în mod stabil şi ghidată în mod strict de reguli care precizează mijloacele de coerciţie – fizică, religioasă, etc.- care pot fi puse la dispoziţia funcţionarilor.3. Este instituită o prefigurare metodică pentru a permite executarea regulată şi continuă a acestor obligaţii şi realizarea drepturilor corespunzătoare; pentru aceasta se folosesc numai persoane care dispun de calităţi recunoscute în general.Există de asemenea o ierarhie a funcţiilor şi a nivelurilor de autoritate.În viziunea lui Weber, legalitatea reprezintă coformarea la lege (sau la regulament) aşa cum este stabilită de către organele în drept, în timp ce legitimitatea reprezintă adecvarea dintre o ordine şi/sau o instituţie şi o exigenţă considerată superioară. Legitimitatea poate deci să fie invocată împotriva legalităţii, acesta fiind un resort clasic al conflictului dintre morală şi politică, ca şi al propagandei politice.Dominaţia raţională se bazează pe credinţa în legalitate reglementărilor date şi în dreptul de a ordona al celor care sunt chemaţi să exercite dominaţia prin aceste mijloace. Figura tipică este cea a funcţionarului (este vorba nu de un agent al Statului beneficiind de anumite garanţii statutare, ci de o persoană care îndeplineşte o funcţie regulamentară, cum este membrul de bază al unui partid) – adică a unui agent care se supune unei reguli deoarece este o regulă legală, pe care el încearcă să o aplice. Biroul este instituţia cheie a dominaţiei legale.După părerea lui Weber, ceea ce caracterizează administraţia birocratică este faptul că dominaţia se exercită în funcţie de o anumită ştiinţă şi în aceasta constă specificitatea sa raţională. Dominaţia legală se fundamentează pe existenţa unui drept (orientat spre raţionalitate în finalitate sau raţionalitate în valoare), drept care reprezintă ansamblul regulilor abstracte care se impune tuturor, inclusiv superiorului care se supune ordinului impersonal al legii. În acest sens, supunerea nu mai este o relaţie cu nişte persoane: nu te supui cuiva, ci urmezi o regulă, iar supunerea decurge din apartenenţa la un grup (cetăţeanul se supune legilor statului fiincă este cetăţean). Supunerea nu poate fi extinsă asupra a ceva ce nu e prevăzut de lege. Procedura generală de punere în practică a dominaţiei legale presupune o „autoritate constituită”, organe administrative, adică o funcţie publică având o continuitate şi conformând-se unor reguli. Un sistem de control şi de supraveghere constituie o ierarhie administrativă. Fiecare „birou” (...) pune în aplicare şi face să se aplice nişte reguli tehnice sau norme. Agenţii care pun în aplicare aceste reguli şi norme trebuie să posede o competenţă, idiferent dacă sunt agenţi ai unei administraţii politice, religioase sau econmice.B. Tipul tradiţional de conducere se sprijină pe autoritatea pe care o impune tradiţia. Aceasta este în genere refractară la nou. Regulile de conduită sunt imperative concrete, particulare, în opoziţie cu cele impersonale şi generale ale tipului precedent. Ordinea dată nu se justifică raţional, aici nu sunt funcţii, ci statusuri personale. Puterea este arbitrară, iar deciziile invocă oportunitatea, capriciul personal sau, eventual, raţiuni de stat. Singurele limitări ale acestei puteri provin tot din tradiţie. Lipsa unor competenţe precise şterge graniţele dintre public şi privat. Dominaţia tradiţională se sprijină pe credinţa cotidiană în sanctitatea tradiţiilor valabile dintotdeauna şi în legitimitatea celor care sunt chemaţi să exercite autoritatea prin intermediul acestor mijloace. Figura tipică pentru acest tip de dominaţie este monarhul ereditar, iar regimul politic tipic este monarhia. Monarhul este ascultat pentru că este un moştenitor şi pentru că pretinde că va respecta o tradiţie.C. Tipul charismatic de conducere se întemeiază pe recunoaşterea directă de către cei conduşi a puterii personale a şefului, indiferent de motivele acestei atitudini. Este un consimţământ la un gen aparte de supunere, deosebit de cel democratic, deoarece se bazează pe o recunoaştere absolută a legitimităţii celui care deţine puterea. Şeful charismatic deţine o putere absolută, în numele „cauzei” pe care o încarnează.Dominaţia carismatică presupune fenomenul de antropomorfizare a puterii. Supunerea extraordinară faţă de virtutea eroică sau exemplară a unei persoane, sau faţă de nişte ordine revelate sau emise de aceasta. Din punct de vedere politic, figura tipică a acestei situaţii este dictatorul de excepţie (echivalentul politic a ceea ce e profetul în domeniul religios), iar regimul politic tipic este dictatura personală plebiscitară. Carisma vine din grecescul charisma – har, graţie. Conducătorul carismatic nu este un individ care ar avea calităţi extraordinare, ci este carismatic pentru că supuşii cred că i se supun deoarece are una sau mai multe trăsături extraordinare. Recunoaşterea şefului carismatic trebuie să fie liberă.Potrivit lui Giovani Sartori, puterea, sau cel puţin puterea politică, este asociată de regulă cu coerciţia şi coercibilitatea, cu sancţiunile şi sancţionabilitatea. „Potestas” provine dintr-un verb francez („pouvoir” – a putea) care înseamnă „capacitate”, respectiv „a fi capabil de a”. Sensul politic al termenului de „putere” face referire la noţiunea de „puissance” („capacitatea de a face să se facă” – pouvoir de faire faire). Pe de altă parte termenul german „Macht” este folosit pentru a desemna puterea şi forţa. Puterea ordonă. Puterea statului impune comenzi susţinute prin monopolul legal al forţei. Originându-se în grecescul „kratos”, puterea reprezintă forţa şi capacitatea de a-i controla pe ceilalţi, incluzând puterea de a dispune de vieţile altora. Puterea este exercitată asupra cuiva, iar guvernarea presupune existenţa celor guvernaţi.În articolul „The Concept of Power” din revista Behavioral Science 2 din 1957, Robert Dahl întrebuinţează definiţia „relaţională” a puterii, care stipulează că „A are putere asupra lui B în măsura în care îl poate face pe B să facă ceva ce B altfel nu ar face”. Relaţiile de putere (raporturi dominaţie-supunere), independent de baza legitimităţii, se prezintă ca o interacţiune asimetrică a conducătorilor şi a supuşilor. Puterea este asimetrică şi presupune o interacţiune a subiectului (cel ce deţine puterea) şi obiectului acesteia (cel asupra căruia se exercită puterea).Spre deosebire de alte tipuri de putere, puterea politică are următoarele caracteristici:1. supremaţia şi obligativitatea deciziilor pentru întregul organism social şi pentru toate celelalte genuri de putere.2. universalismul şi caracterul public; puterea politică acţionează în numele întregii societăţi.3. legalitatea în utilizarea resurselor (mijloacelor) în scopul cuceririi, menţierii şi exercitării puterii.4. prezenţa unui singur centru decizional.În lucrarea „Power, its forms, bases and uses”, publicată în 1980, Dennis Wrong defineşte puterea drept „capacitatea unei persoane de a produce efecte scontate şi prevăzute asupra celuilalt”.În carte „Cine guvernează?” din 1961, Robert Dahl recomandă limitarea puterii la formele sale manifeste, presupunând deci exercitarea sa directă şi intervenţia explicită a actorilor respectivi în viaţa politică; conformn canoanelor metodologice ale behaviorismului (curent de gândire care vrea să construiască teorii pe baze empirice), puterea trebuie tradusă în şi prin aceste comportamente observabile. Puterea trebuie considerată deopotrivă în formele sale manifeste, drept exerciţiu, şi în aspectele sale latente, drept capacitate. Potrivit lui Max Weber, „puterea înseamnă orice şansă folosită pentru a-ţi impune propria voinţă în cadrul unei relaţii sociale , chiar împotriva unor rezistenţe şi indiferent de elementele pe care se bazează această şansă” . Raporturile de comandă-supunere sunt în centrul relaţiilor de putere, chiar dacă nu se reduc la acestea. Weber introduce conceptul de dominaţie (Herrschaft) ce implică doar „prezenţa unui individ ce comandă cu succes altora” –Economie şi societate. Respectarea de către o parte a dispoziţiilor date de cealaltă parte depinde în general mai puţin de conţinutul lor particular şi mai mult de însăşi de sursa de la care provin. Pentru un grup sau pentru o societate este vitală definirea criteriilor dreptului de a comanda, adică ceea ce poate fi denumit sub noţiunea de autoritate.În raport cu celelalte forme ale puterii sociale, puterea politică are următoarele trăsături:1. caracterul integrator: constă în capacitatea pe care puterea politică o are de a-şi subordona celelalte forme ale puterii, de a se manifesta prin ele, de a le constitui drept instrumente prin care să-şi exprime propriile sale scopuri şi interese. Subordonarea celorlalte forme ale puterii sociale de către puterea politică este condiţia esenţială a realizării actului de conducere socială.2. caracterul suveran: puterea politică este singura şi unica instanţă supremă dintr-o societate. În această calitate, ea este singura care, prin instituţiile sale legitime, are dreptul de a lua şi aplica decizii, de a exercita controlul fără amestecul sau inflenţa vreunei alte puteri, atât din interior, cât şi din exterior. Puterea politică este suverană, unică, indivizibilă, exclusivă şi inalienabilă.3. în raport cu alte acte ale conducerii sociale, puterea politică are un caracter imperativ, obligatoriu şi ierarhic pentru membrii societăţii şi pentru celelalte forme particulare ale puterii sociale.4. în exercitarea atribuţiilor sale, puterea politică are un caracter relaţional şi asimetric.5. în orice sistem politic, statul reprezintă principalul instrument de realizare în practică a puterii politice.6. toate celelalte genuri de putere angajază domenii particulare ale vieţii sociale. În schimb, puterea politică se referă la relaţiile de organizare şi conducere generală a societăţii. Aşa se explică faptul că orice putere politică tinde să confere evoluţiei sectoarelor particulare ale societăţii anumite orientări: în această sferă, se elaborează o politică economică, familială, culturală, etc.7. Genurile particulare de putere angajează agenţii particulari ai societăţii, adică numai o parte a membrilor ei cuprinşi în relaţii de putere determinate. În schimb, în raporturile de putere politică sunt angajaţi toţi membrii unei societăţi.8. Puterea politică trebuie să aibă capacitate de a hotărî şi de a duce la îndeplinire un program de organizare şi conducere generală a societăţii.9. Puterea politică este caracterizată şi de faptul că, pentru a se realiza, şi-a instituţionalizat, în timp, relaţiile sale specifice într-o serie de instituţii politice: stat, partide politice. Relaţiile politice de putere se fixează în cadrul reglementativ al tuturor celorlalte relaţii din societate, în legi, promovate şi apărate de un aparat juridic.Puterea politică se deosebeşte de alte forme de putere în primul rând prin caracterul eiteritorial: Indiferent de principiul care o întemeiază, suveranitatea se defineşte prin raportare la un teritoriu şi nu are valabilitate decât în acest cadru. Max Weber a văzut în această referinţă teritorială o dimensiune crucială a grupării politice, aceea care îi conferă în bună măsură specificitatea în cadrul ansamblului grupărilor de dominaţie. După părerea lui Weber, pentru identificarea unei grupări politice, mai trebuie şi ca aplicarea regulamentelor sale să fie, în cadrul unui teritoriu dat, „garantată continuu” de ameninţarea cu „o constrângere fizicăvenind din partea conducerii (sale) administrative” sau chiar folosirea ei. Nu este cazul să se vadă în constrângerea fizică, aşa cum precizează Weber, unicul instrument al politicului sau chiar mijlocul său normal, ci mai curând să se sublinieze dubla funcţie pe care aceasta o îndeplineşte în raport cu puterea, aceea de ultim recurs şi de garanţie specifică a ordinii instaurate.Puterea politică prezintă şi o latură coercitivă. În lucrarea „Politica – o vocaţie şi o profesie” Max Weber subliniază faptul că ceea ce deosebeşte statul de o simplă grupare politică este faptul că acesta „revendică cu succes pentru sine” – saul cel puţin pentru conducerea sa administrativă – „monopolul constrângerii fizice legitime”: statul îşi afişează astfel pretenţiile de a deveni „unica sursă a „dreptului” la constrângere fizică”.În lucarea Politics and social structure (1969) Talcott Parsons afirmă că „puterea (...) este capacitatea generalizată de a asigura îndeplinirea îndatoririlor obligatorii de către grupuri într-un sistem de organizare colectivă, atunci când îndatoririle sunt legitimate ca purtătoare ale unor scopuri colective, iar în caz de nesupunere este foarte probabilă constrângerea prin acţiuni corespunzătoare de reprimare”.În lucrarea „Studii de sociologie politică”, Virgil Măgureanu identifică următoarele trăsături care individualizează puterea politică:- puterea politică se exercită la nivelul global al unei comunităţi umane.- datorită caracterului său integrator, puterea politică are capacitatea de a cuprinde în sine şi a-şi subordona, ca resurse şi mijloace proprii, celelalte forme de putere.- serveşte necesităţii de a asigura echilibrul diferitelor colectivităţi ce alcătuiesc societatea.- menţine echilibrul şi coeziunea internă ale societăţii.- suveranitatea este una din trăsăturile sale esenţiale, respectiv calitatea puterii de a fi instanţă supremă într-o societate. Puterea politică este autoritatea superioară în raport cu celelate puteri sociale. Deţinătorii puterii politice – legislatori şi guvernanţi – având ca funcţie să hotărască în numele ansamblului societăţii globale, guvernează prin deciziile lor toate celelalte puteri sociale, fără să fie obligaţi să se supună vreuneia dintre acestea.- controlul politic reprezintă funcţia fundamentală a oricărei puteri politice. Prin exercitarea controlului politic, puterea asigură finalizarea actelor şi realizarea intereselor forţelor sociale pe care ea le reprezintă.- caracterul relaţional şi asimetric al puterii. Puterea se înfăptuieşte într-o relaţie socială caracteristică, conducere-supunere, care constituie cele două laturi inseparabile ale oricărui fenomen de putere. Asimetria relaţiilor de putere indică faptul că resursele puterii sunt inegal distribuite. O relaţie de acest tip nu poate funcţiona fără diviziunea conducători-conduşi. Relaţiile de putere sunt ierarhice. Relaţiile de putere sunt asimetrice prin aceea că deţinătorul puterii exercită un control mai mare asupra comportamentului supuşilor decât invers, dar reciprocitatea influenţei – criteriul de definire a relaţiei sociale – nu este distrusă în totalitate, cu excepţia formelor de violenţă fizică.- în cadrul sistemului politic al oricărei societăţi actuale, statul reprezintă principalul instrument al puterii politice, ipostaza în care el asigură realizarea deciziilor ei specifice, precum şi o mare parte a funcţiei de control pe care puterea o exercită în raport cu societatea. Statul – instrument de putere, concentrează sub autoritatea sa majoritatea resurselor economice, normative sau coercitive de care poate dispune o societate. Puterea nu trebuie confundată cu statul, statul este numai un instrument al puterii.