Îţi scriu după ce am cântărit, îngândurat şi cumva, îngrijorat, cele două opţiuni în minte. A-ţi scrie sau a nu-ţi scrie e o întrebare pe care mi-o pun de vreo lună şi ceva. Din lipsa unui răspuns care să încline balanţa decisiv către una dintre opţiuni, am hotărât să-ţi scriu, totuşi, ca să tranşez angoasa printr-o acţiune, nu printr-un permanent “ce-ar fi dacă”.

Tu ştii că-ţi scriu anume ţie, ai ştiut asta de când ai citit prima literă a textului. E pentru prima dată când scriu astfel pe blog, dar tu nu trebuie să-ţi faci griji. Totul e în ordine. Am hotărât să-ţi scriu aşa, public, nu pentru că aş urmări ceva anume. Nu urmăresc nimic. Pur şi simplu aşa mi-a venit.

În ultimele luni s-a întâmplat să-mi amintesc tot mai des momentele noastre din trecut. Deşi la vârsta noastră e ridicol, cumva, să apelezi la un trecut de maxim şapte ani pentru a legitima o apropiere dintre doi oameni (o prietenie), uite că eu o fac. Sunt conştient că asta ne îmbătrâneşte, într-un fel, ne seamănă în suflete melancolia şi regretele pentru timpurile “de cândva”, pentru “vremurile de aur”. Nu-mi pasă, oricum fac asta, pentru că acelea chiar au fost vremuri de aur. Fără ghilimele.

De exemplu, ca atunci când ai ţinut acel minidiscurs care a electrizat o sală întreagă, la doar câteva ore după ce-ţi făcuseşi apariţia în micul oraş de la poalele dealurilor înalte. Apoi când ţi-am povestit că ştiam de tine de la un coleg care-ţi admira scrierile până în măsura în care-mi spusese că dacă participi tu la un anumit concurs de creaţie, el nu mai are de ce să participe pentru că va pierde, ai părut plăcut surprinsă. Acelaşi tip de senzaţie intuiesc că l-am avut şi eu de multe ori când mi-a zis cineva că mă cunoaşte de la altcineva.

Apoi vara s-a dus lăsând amintiri repezi ca nişte ploi, a venit toamna şi te-a transformat în studentă, în marele nostru oraş-capitală. Când peste un an, peste o toamnă, mi-a venit şi mie rândul să sar de pe un mal al râpei pe celălalt, te-am sunat acasă ca să-mi zici cum e cu toate chestiunile administrative, şi nu pot uita vocea ta oarecum entuziasmată când îmi spuneai: “Camerele din cămin îs mari ca nişte terenuri de minifotbal”. Cam aşa a şi fost.

Primii mei doi ani de licenţă, acel “dolce far niente” în camerele şi pe coridoarele căminului. Se prea poate să-mi amintesc mai bine decât tine discuţiile noastre pentru că tu oricum ştiai şi ştii mult mai multe, erai şi eşti foarte inteligentă, iar mie  îmi plăcea să învăţ de la tine. În orice caz, când mi-am pus problema adaptării şi integrării în grup, a depăşirii, atât cât a existat, a şocului cultural, cineva mi-a spus să te întreb pe tine de ce moldovenii care vin să studieze în România devin în primele luni mult mai sensibili la latura rusească a identităţii lor etnoculturale, că tu ştii. Ştiai, într-adevăr.

Apoi eu am greşit, nu neapărat faţă de tine, cât faţă de mine. În primul rând, şi cel mai important, pentru că am pierdut compania ta ca prieten, adică lucrurile n-au mai fost la fel niciodată. În al doilea rând, nici măcar n-am făcut-o pe cont propriu, ci la sugestia unei cunoştinţe comune, care era, de altfel, bine-intenţionată. Însă ştii şi tu că marile prostii se fac din cele mai bune intenţii.

Eu îţi datorez ţie mulţumiri, pentru că de câteva ori, şi în momente importante, m-ai încurajat şi m-ai susţinut. Nu e nimic dacă nu-ţi aminteşti tu, e suficient că-mi amintesc eu. Aşadar, îţi mulţumesc!

Dacă e vreun moment care mi-a tot stăruit în minte şi pe care n-o să-l uit, e atunci când, cocoţaţi pe un deal, într-o noapte, cu mai mulţi ani în urmă, am cântat “Răsai” pe două voci. Era vară şi alături de noi se aflau încă minim două persoane, una dintre care sigur auzea pentru prima dată melodia. Mie îmi plăcuse cum a ieşit. Cred că şi lor.

Aş vrea să interpretezi această scrisoare drept un semn de recunoştinţă şi de mulţumire pentru ceea ce reprezinţi.

Iniţial, asta trebuia să fie o poezie. După vreo trei săptămâni, însă, mi-am dat seama că merge mai bine în gen non-ficţiune, diaristică.