Dannicu’s Weblog

De mai mulţi ani de zile, românilor dintre Prut şi Nistru li se promite integrarea europeană într-o manieră similară celei în care vechii comunişti promiteau „intrarea în comunism”, ca un fel de rai pe pământ.

În acelaşi timp, România, care ne este Patrie-Mamă, face progrese în fiecare an, iar decalajul de nivel de trai dintre cele două maluri ale Prutului creşte constant.

Unica opţiune reală de asigurare a progresului social şi de refacere a rănilor grele pe care le poartă societatea noastră, rămâne reunificarea cu România.

Asta vor ieşi să spună, în Piaţa Marii Adunări Naţionale, unioniştii de la Chişinău. Manifestaţia va avea loc sâmbătă, 19 septembrie.

Toţi cei care îşi doresc realizarea principalului obiectiv al întregii naţiuni române, pentru secolul XXI, sunt invitaţi să vină şi să-i susţină pe membrii şi simpatizanţii Mişcării Civice „Tinerii Moldovei”.

…Aşa cum gândesc unii locuitori ai Republicii Moldova care-şi obţin dreptul de a beneficia, graţie ascendenţilor lor cetăţeni ai României interbelice, de legătura juridică, formală, cu România.

Una din locuitoarele teritoriului dintre Prut şi Nistru care gândesc în acest fel se numeşte Irina Tarasiuc şi este cântăreaţă. Aceasta a declarat că pentru ea cetăţenia română este o simplă viză, o metodă de „a fi mai mobilă”.

Irina Tarasiuc a adus atingere instituţiei cetăţeniei statului român aflându-se în afara acestuia, reducând calitatea de cetăţean al României la o simplă trecere liberă prin vămile europene. Ea nu mai este demnă să deţină dreptul pe care şi l-a obţinut anterior, deoarece a denigrat acest drept în mod public.

Iniţiativa retragerii cetăţeniei române pentru doamna Irina Tarasiuc a venit de pe facebook la începutul lunii august, şi tot de pe facebook acest subiect a crescut în importanţă până a ajuns să fie dezbătut în Parlamentul României.

Imediat după ce lucrurile au devenit mai serioase, au apărut ştiri pe anumite platforme on-line, care informează că Irinei Tarasiuc i-ar fi fost deja retrasă cetăţenia, în condiţiile în care aceasta are timp să depună recurs până pe 21 aprilie 2015.

Indiferent dacă aceste ştiri sunt simple satire, parodii sau farse, ele au ajuns până în Republica Moldova şi au fost interpretate „pe bune”, adică luate în serios.

Tot în serios ar putea lua respectivele ştiri şi presa moscovită, urmată de diplomaţia de acolo. O diplomaţie care deja critică România pentru opţiunea acesteia lansată prin vocea prim-ministrului Victor Ponta, de a-şi asuma un angajament de refacere a unităţii poporului român până în anul 2018. Aceeaşi diplomaţie rusă ar putea reacţiona dur, mai ales în contextul declaraţiilor prim-ministrului, şi ar putea arunca vini imaginare asupra statului român, atacând politicile acestuia de a facilita foştilor cetăţeni români şi urmaşilor acestora restabilirea dreptului pierdut fără voia lor pe 28 iunie 1940 şi apoi în zilele lui august 1944 – cetăţenia României.

Chiar dacă declaraţiile prim-ministrului au fost alambicate şi interpretabile, aşa cum ne-a obişnuit deja, şi în pofida faptului că acestea trebuie văzute şi în contextul alegerilor prezidenţiale din 2 noiembrie, diplomaţia rusă în căutare de „cai de bătaie” ar putea să nu se abţină din a continua şirul declaraţiilor agresive faţă de România.

Aşadar, ceea ce trebuie să ştie oricine ajunge cu lectura până aici, este că statul român, prin puterea sa judecătorească, îi oferă Irinei Tarasiuc un termen în care să-şi apere dreptul la cetăţenia română. Sau nu. În ambele cazuri, data limită de la care se va putea vorbi despre retragerea cetăţeniei române, dacă va fi cazul, este 21 aprilie 2015.

Până atunci, Irina Tarasiuc rămâne cetăţeană a României.

Duminică, 14 septembrie, la Chişinău se va desfăşura Marşul Tricolorului, în cadrul căruia Tinerii Moldovei vor readuce în atenţia tuturor locuitorilor Republicii Moldova necesitatea realizării Unirii cu România.

La ora 14.00, participanţii la manifestaţie vor porni, cu un un drapel tricolor lung de 300 de metri, spre centrul Chişinăului, din faţa Universităţii Pedagogice „Ion Creangă”.

Unificarea Republicii Moldova cu România devine, mai ales în contextul situaţiei regionale dificile pe care o traversează Europa de Est din cauza agresivităţii Federaţiei Ruse concretizate prin atacarea mişelească a Ucrainei, soluţia optimă pentru salvgardarea viitorului celor peste 3 milioane de locuitori ai Republicii Moldova. 

Acest blog îi încurajează pe toţi cei care susţin cauza unificării Republicii Moldova cu România să se prezinte în număr cât mai mare la manifestaţia de duminică. 

Mișcarea Civică „Tinerii Moldovei” organizează în perioada 19 – 21 septembrie 2014, prima ediție a Academiei Tinerilor Integri, ce își va desfășura activitățile în stațiunea montană Durău, județul Neamț, România.

Academia Tinerilor Integri se adresează tuturor persoanelor implicate civic care intenționează, prin activitățile lor, să aibă un impact pozitiv în societatea din Republica Moldova. Academia Tinerilor Integri se bazează pe educație non-formală. Participanții selectați vor avea ocazia să discute cu personalități ale lumii culturale românești și să interacționeze timp de trei zile cu cei mai buni specialiști din domeniul activismului civic de peste Prut, într-un cadru de învățare destins și inovator. Scopul acestei școli de vară este de a forma tineri care, prin puterea propriului exemplu, să readucă oamenilor din Moldova încrederea într-o șansă de afirmare la ei acasă. Academia va produce o clasă elitistă de tineri, instaurând o tradiție în acest sens prin viitoarele sale ediții. Acești juni academicieni, alături de „Tinerii Moldovei”, vor deveni agenți ai schimbării în mediul lor și actori importanți în direcția făuririi unui viitor mai bun pentru Țară. Tinerii Moldovei invită toți doritorii care vor să aducă schimbarea în comunitatea din care vin, să aplice la această Academie și să vină în România pentru a trăi o experiență unică. Vor exista și activități – surpriză, premii neașteptate și alte provocări inedite oferite de „Tinerii Moldovei”. Prima ediție a Academiei Tinerilor Integri se va desfășura cu sprijinul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, care va oferi suportul material și spiritual pentru buna desfășurare a evenimentului. La final, se vor înmâna diplome, ca dovadă a participării tinerilor la cursurile Academiei. Pentru a ajunge la Academia Tinerilor Integri, doritorii trebuie să completeze formularul de aplicare disponibil pe pagina tinerii.md până pe 7 septembrie.

Recensământul din Republica Moldova a fost marcat de aceleaşi nereguli şi încălcări care au fost înregistrate în urmă cu 10 ani. Ce rămâne de văzut este în ce măsură se apropie sau se îndepărtează nivelul acestor încălcări, între cele două recensăminte care s-au desfăşurat după 1991. În 2004, două din trei echipe internaţionale de observatori au raportat un număr mare de încălcări care erau de natură să afecteze rezultatele finale. Aceste încălcări erau, într-o majoritate absolută, legate de declararea etniei şi limbii vorbite. În acest an, voluntarilor Platformei „Tinerii Moldovei” li s-au semnalat multiple cazuri individuale de încălcare a dreptului respondentului de a-şi declara propria etnie de care aparţine. Cum aproape toate aceste cazuri presupuneau un recenzor care insista ca respondentul să se declare etnic moldovean în ciuda dorinţei acestuia de a se declara român, este uşor să ne dăm seama că pentru fiecare caz semnalat, mai putem avea foarte multe altele nesemnalate, în virtutea faptului că un singur recenzor poate chestiona sute de cetăţeni în perioada recensământului.

Nu ne rămâne decât să aşteptăm rezultatele oficiale ale recensământului, pentru a vedea ce populaţie are acum Republica Moldova, dar şi care este structura acesteia. Indiferent de gradul în se vor bucura de succes cei care au acţionat ca adversari ai identităţii etnice româneşti, timpurile s-au schimbat, iar cetăţenii Republicii Moldova sunt mult mai conştienţi de apartenenţa lor etnică şi limba pe care o vorbesc. Asta chiar în ciuda subterfugiilor autorităţilor, care au asimilat intenţionat conceptul de „naţionalitate” cu cel de „etnie”, în chestionar pentru a menţine, de fapt, ideea falsă de identitate etnică moldovenească într-o proporţie covârşitoare. Prin aceste acţiuni, autorităţile moldovene dau dovadă de promovarea unei politici similare cu cea a guvernării comuniste din 2001-2009, doar pe alocuri „cosmetizată” şi adusă la pretinse „standarde europene”. În realitate, este vorba despre imposibilitatea autorităţilor din Republica Moldova de a ieşi dintr-un cerc vicios al propriei lor conştiinţe înguste, care le spune, la fel ca şi lui Voronin şi altora de până la el, că revenirea moldovenilor din stânga Prutului la a-şi declara adevărata identitate etnică şi lingvistică, cea română, este de neconceput, şi că menţinerea acestor moldoveni sub un văl al ignoranţei alimentat propagandistic printr-un „moldovenism europenist” este poliţa pe care cetăţenii doritori de adevăr şi libertate ar fi „obligaţi” să o plătească acestor pretinşi guvernanţi în schimbul „fericirii” de a fi conduşi „spre Europa”, dar cu un ochi la sursa divizării naţiunii române în secolele XIX şi XX, Rusia.

Oricare ar fi rezultatele pe care autorităţile pretinse pro-europene le vor face publice la timpul potrivit, există oameni care merită felicitaţi pentru eforturile lor de a fi promovat activ, pentru câteva luni, opţiunea declarării etniei române şi limbii române vorbite, ca o mărturisire a adevărului istoric privind locuitorii autohtoni ai teritoriului dintre Prut şi Nistru, şi ca o privire plină de speranţă către viitorul românesc şi european al acestui pământ. Aceşti oameni şi-au pus pe planul doi multe dintre propriile activităţi, şi s-au unit într-o forţă care a ajuns la ochii şi urechile multor cetăţeni, şi  chiar până în parlamentul de la Chişinău. Va rămâne în istoria tumultuoasă a acestui pământ implicarea organizaţiei „Tinerii Moldovei”, a redacţiei ziarului „Timpul”, dar şi a multor altora în promovarea unui adevăr incomod pentru mulţi „emanaţi” veniţi de pe aiurea, acela că moldovenii sunt români şi că limba lor este româna.

Articol disponibil şi pe Voxpublika.

Am decis să susțin Campania Națională ”Vorbesc românește, sunt, deci român!”, inițiată de ziarul ”Timpul”.

Scopul campaniei este de a sensibiliza cetățenii Republicii Moldova în legătură cu denumirea corectă a limbii și etniei majoritare, și de a-i determina pe respondenții de la Recensământul general al populației și locuințelor care va avea loc în luna mai a acestui an, să-și declare etnia română și limba română ca limbă vorbită.

În perioada de până la demararea activității de recenzare, voi publica mai multe articole care se vor înscrie în tema și obiectivele campaniei.

Fac un apel către toți cetățenii care rezonează cu obiectivele acestei campanii să o susțină în modul pe care-l cred de cuviință, fie în spațiul on-line, prin postări pe bloguri sau rețele de socializare, dar mai ales în spațiul off-line, prin discuții cu alte persoane.

Articol disponibil și aici.

Cetățeni care mai susțin campania: Petru Sîrghi. (lista rămâne deschisă )

După declarațiile reprezentantului Băncii Mondiale la Chișinău, m-am convins că trăim o realitate formată din mai multe planuri paralele – în unul, noi (cetățenii) îi credem când ne mint frumos (de fapt, ne-o trag pe la spate, iertată fie-mi expresia) că ne vom integra în UE și de dragul ”Vilniusului” trebuie să răbdăm, să suportăm orice, ca nu cumva „draga de ea”, sărmana coaliție, să colapseze și să ratăm șansa istorică de a începe procesul de integrare europeană. În celălalt plan, planul faptelor concrete, nu al manipulării mediatice, ei, cei care ne conduc, împart bunurile publice ale acestui stat cu mafioții ceceni și daghestanezi, iar principala instituție financiară în care cei ca mine (plebea, adică) țin sume de ordinul miilor de lei (economii), este împărțită între două tabere criminale organizate, care controlează exercitarea puterii în numele cetățenilor.

Într-o asemenea situație, integrarea europeană este un mit, chiar dacă vom parafa acordurile la Vilnius. Chiar dacă la anul vom semna aceste acorduri. Un stat a cărui Bancă Națională nu este în măsură să apere piața financiară și economiile cetățenilor (dar este în măsură să efectueze mașinațiuni cu cursul de schimb al monedei naționale în scopuri oculte), al cărui guvern nu este în stare să apere instituții producătoare de profit de interesele mafiei transnaționale controlate politic de un stat care nu ne este prieten, ci dușman declarat, Rusia (vezi termenii armistițiului din 21 iulie 1992 pentru argumentarea sintagmei ”dușman declarat”), nu se va integra sub nici o formă în UE.

O dată în plus, integrarea europeană se dovedește a fi un simplu artificiu propagandistic destinat unei audiențe mediocre, cu scopul de a acoperi adevărata funcție a statului Republica Moldova de la înființarea lui încoace, la 27 august 1991. Din acest punct de vedere, ideea de integrare europeană și modul în care aceasta este utilizată în discursul public al guvernării nu se deosebește cu nimic de utilizarea ideii de integrare cu Rusia și Belarus pe care guvernarea comunistă a utilizat-o din 2001 până în 2004. Nu se deosebește cu nimic de modul în care a utilizat ideea integrării europene aceeași guvernare comunistă.

Adevărata funcție a statului Republica Moldova, creat prin voința a câteva sute de oameni cu susținerea a câteva sute de mii (aceștia din urmă credeau că fac o treabă bună, dar ei ar fi susținut și un alt scenariu, mai bun, dacă acei câteva sute de oameni din vârf ar fi fost adevărați patrioți, nu lepre profitoare) a fost și este parazitarea pe seama populației de 3-4 milioane de persoane care locuiește în spațiul administrat de statul moldovean. Această parazitare se realizează cu câteva scopuri:

1. Satisfacerea necesității de putere politică și vizibilitate publică a unei caste de câteva sute de persoane provenite în proporție de 90 la sută din fostul PCUS, PCM și structurile aferente (Inclusiv ”prozeliți” mai tineri – persoane de cam 20 de ani când s-a destrămat URSS – nu dau nume, mizez pe capacitatea cititorilor de a citi și printre rânduri).

2. Oferirea unei platforme ideale pentru dezvoltarea de afaceri aducătoare de profit reprezentanților aceleiași caste și clientelei acesteia (aici numărul indivizilor implicați crește, dar nu cu mult – cel mult câteva mii). În acest caz, se recurge atât la afaceri legale, cât și la unele ”semi”-legale – rata extrem de rapidă cu care apar modificări legislative ”picate din pod” (inexplicabile la prima vedere) este o dovadă în acest sens.

3. Satisfacerea necesităților de spațiu de depozitare și tranzitare pentru reprezentanții grupurilor infracționale transnaționale, care folosesc R.M. pe post de ecluză. De cele mai multe ori, aceste grupuri infracționale sunt bazate tot în state ale fostei URSS.

Atunci când între diferiți reprezentanți ai castei de la punctul 1 (inclusiv clientela lor) apar conflicte și se formează tabere, se recurge adesea la reglări de conturi cu caracter absolut ilegal, întrucât lipsește timpul și, adesea, pârghiile necesare modificării legilor pentru a conferi procesului o aură legală. Cam asta s-a întâmplat în RM din ianuarie 2013 până acum. Acum se pare că în rândurile castei s-a instaurat din nou buna înțelegere. Până când, nu știu.

Ceea ce știu este că Republica Moldova nu a fost niciodată condusă, în toată perioada existenței ei, de altcineva decât niște șacali cu chip de om, niște hiene ahtiate după profit, influență și putere. Aceștia sunt adevărați vampiri care, da, nu mă voi feri de această formulare de tip bolșevic (preluată din experiența Revoluției Franceze din 1789) – sug sângele poporului nostru. Ei sug sevele acestui pământ, acestui spațiu, ei pângăresc prin însăși existența lor tot ce avem mai drag, mai sfânt.

Degradarea tot mai accelerată a comportamentului în public, la toate categoriile de cetățeni, se produce prin puterea exemplului – dacă îl văd pe prim-ministru furând, eu de ce n-aș fura? Dacă îl văd pe președinte înjurând ca un miliționer sovietic (mă refer la fostul), eu de ce n-aș înjura?

În tot acest timp, fluxurile financiare și tot ce înseamnă profituri în acest teritoriu intră în buzunarele a câteva mii de oameni, și, prin redistribuire ulterioară, în alte câteva zeci de mii de buzunare (maxim). Restul cetățenilor supraviețuiesc din remitențe.

Nu avem capitalism în Republica Moldova. Avem un sistem numit cleptocrație – hoții conduc. Ei ne decid soarta. Cei care doresc să schimbe cumva situația intră în acest sistem, sunt absorbiți de el, și în cele din urmă îi devin prizonieri – se adaptează și încep să fure și ei. ”Măcar până la anul. De la anul mă fac băiat cuminte. Și încep să lupt pentru popor.”.

Aceștia, dar și alții, nu-și dau seama de un fapt simplu: nu poți schimba în bine ceea ce e din start, născut pentru a face rău. Statul Republica Moldova este un ansamblu de instituții create tocmai cu scopul de a fura, de a îmbogăți maxim câteva mii de oameni, de a ține 4 milioane de oameni în sărăcie. Dacă nu-i așa cum zic eu, răspundeți-mi la o întrebare simplă: unde e azi Andrei Sangheli și ce face? Dar unde va fi peste 15 ani Vladimir Plahotniuc?

În mod normal, în 1991 la Nistru (sau poate puțin dincolo de Nistru) ar fi trebuit să se instaleze frontiera româno-ucraineană. În mod normal. Dar noi trăim într-o lume paralelă la cea normală. Într-o lume în care poți fi în același timp șef al contrabandei cu țigări și prim-ministru. Sau șef de grupare infracțională organizată și vicepreședinte de parlament.

Zilele trecute, un blogger pe care-l citesc și îl apreciez pentru inteligența și prezența de spirit de care dă dovadă scria că avem nevoie de o mână de fier în Republica Moldova.

Eu cred că avem nevoie să ieșim din Matrix-ul care se numește Republica Moldova. Să ne dăm seama că în urmă cu 22 de ani, în 1991, a avut loc un mare act de manipulare publică, un act de ”șterpelire” pe nevăzute a unei construcții și de instalare a alteia, de schimbare aproape imperceptibilă, aproape de neobservat, a unor accente, a unor vorbe, declarații. În rezultatul acestei schimbări aproape imperceptibile de macaz istoric, ne-am trezit că avem un stat independent și în primii ani am fost foarte mândri de asta.

Mai suntem și acum mândri? Dacă e să fim totalmente sinceri cu noi, suntem mândri că avem un stat care procedează așa cum procedează? Ne place această creatură?

Eu zic că unui număr de peste un milion de cetățeni, în mod sigur nu le place.

Restul, două milioane, mai avem timp să ne dăm seama.

Dar… chiar mai avem timp?

Sau ne înghit cu totul… cleptocrații?

– See more at: http://vox.publika.md/politica/republica-moldova-o-cleptocratie-in-plina-inflorire-506806.html#sthash.ljI46fCo.dpuf

„Româna naţiune, ai voştri strănepoţi„…

Primul stat român din istorie este mai vechi decât Moldova, mai vechi decât Muntenia (Ţara Românească).

Pe când voievodatele româneşti din Ardeal capitulau unul după altul în faţa presiunii Coroanei Sfântului Ştefan (Vajk, după numele de dinainte de propria-i creştinare, mama sa fiind româncă), la sud de Dunăre, doi fraţi români aprindeau scânteia unei revolte care avea să-i împingă pe grecii bizantini, în doar patru ani (1185-1188), la sud de munţii Balcani, iar apoi la câţiva kilometri de Constantinopol.

Înainte să existe Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, au existat Petru şi Ioan, Asăneştii.

Erau oşteni români cărora li se refuzase „oştirea alături de romei” (grecii bizantini), după cum mărturisesc cronicile bizantine ale unor Choniates, Kedrenos, Kekaumenos sau Anna Comnena.

În 1185, când împăratul grec-bizantin de la Constantinopol a decis să o ia în căsătorie pe fiica regelui maghiar Bela al III-lea, Margareta, românii din Balcani au simţit pe pielea lor greutatea tot mai apăsătoare a jugului străin, manifestat prin creşterea nemăsurată a taxelor şi impozitelor.

Atunci, în 1185, ancestralul torna, torna, fratre (întoarce-te, întoarce-te, frate), cuvinte pe care le rostise un strămoş al războinicilor români din sudul Dunării în îndepărtatul an 587, în timpul unei expediţii de pedepsire a barbarilor avari, a devenit literă de lege pentru doi fraţi de sânge care i-au mobilizat la lupta armată împotriva opresiunii străine pe românii din tot arcul munţilor Haemus (Balcani). Aceştia au coborât din munţii lor şi au înfruntat armata imperială bizantină, condusă de împăratul-„peţitor” Isac Anghelos în persoană. Învinşi fiind, fraţii Petru şi Ioan au fost nevoiţi să se retragă la nord de Dunăre, unde şi-au refăcut forţele armate mobilizând români localnici (Dunărea era un râu intraromânesc în acea perioadă), iar peste doi ani, în 1188, au semnat un armistiţiu cu Imperiul Bizantin, conform căruia pe harta Europei Medievale apărea un nou stat, cuprins iniţial între Dunăre şi Balcani.

Unii l-au numit „Al doilea ţarat bulgar”. În faţa memoriei istorice este drept să i se spună „Imperiul Româno-Bulgar”, deoarece clasa care l-a înfiinţat, prin luptă armată, a fost cea a războinicilor români, populaţia românească fiind majoritară etnic, în acele timpuri, în teritoriul iniţial al statului, cel dintre Dunăre şi munţii Haemus.

Împăratul Ioan Asan I, liderul incontestabil şi cel mai strălucit comandant de oşti al revoltei româneşti, a fost omorât în 1196, după ce câştigase în expediţii militare oraşele Serdica-Sredec (actuala Sofia), Naissus (Nis – acum în Serbia), Belgrad, ajungând în sud până la Serres (acum în Grecia), la câţiva kilometri distanţă de Marea Egee. Ucigaşul său era unul dintre comandanţii trupelor româno-bulgare căruia i se comunicase că va fi pedepsit pentru o legătură extraconjugală cu sora soţiei lui Ioan I, care devenise publică. După comiterea crimei, acesta a încercat să preia controlul asupra celei mai importante dintre cele două capitale ale imperiului, Târnova, însă planurile i-au fost dejucate de către fratele lui Ioan, Petru Asan. Acest al doilea împărat (din 1189 cei doi fuseseră asociaţi la domnie cu drepturi egale) a mărşăluit asupra Târnovei din cealaltă capitală imperială, Preslav, iar criminalul trădător a fost nevoit să-şi salveze viaţa fugind la stăpânii lui din Constantinopol.

După moartea lui Ioan I Asan, împăratul Petru Asan îl asociază la domnie pe fratele lor mai mic, Ioanichie (Ioniţă), rămas în istoria popoarelor român şi bulgar cu numele Caloian (Kaloioannos (gr.) – Ioan cel Frumos). Petru este omorât în 1197 de aceeaşi conjuraţie care îi răpise viaţa fratelui său mai mic Ioan I Asan, condusă de acelaşi trădător, pe nume Ivanko. Acesta conducea partida boierească inamică Asăneştilor, de la Constantinopol.

Ioniţă Caloian (1197-1207), asasinat de propria-i căpetenie de origine cumană Manastăr (un sfârşit identic cu cel al fraţilor săi mai mari), a fost un monarh deosebit de abil, dar şi peste măsură de crud, stabilizând, consolidând şi extinzând Imperiul Româno-Bulgar în detrimentul marilor puteri ale perioadei – Papalitatea, aşa-numitul „Imperiu Latin”, fondat după ce forţele celei de-a IV-a cruciade ocupă, în 1204, Constantinopolul, Regatul Ungariei. Sunt cunoscute atât faptele sale de vitejie, cât şi faptul că l-a întemniţat în Târnova pe conducătorul suprem al Cruciadei şi al Imperiului Latin, Balduin de Flandra. În istoriografia bulgară, unul dintre supranumele sale este „Romeoubieţ” – „Omorâtorul de romei”, avându-se în vedere supuşii bizantini, care în anii domniei lui Ioniţă erau dominaţi de cruciaţii occidentali de rit catolic şi limbă franceză, italiană sau germană. Pentru a-l „îmbuna”, Papa Inocenţiu al III-lea face apel într-o scrisoare la originea sa vlahă (romanică), fiind chiar dispus să-i recunoască titlul imperial în schimbul trecerii sale şi a ţării sale la confesiunea catolică. Ioniţă Caloian refuză şi îşi continuă domnia până în 1207, când mâna lungă a numeroşilor săi duşmani îi vine de hac.

Urmaşii săi, împăraţii Borilă Căliman (1207-1218) – nepot de soră, şi Ioan Asan al II-lea (1218-1241) – fiul lui Ioan Asan I, văr drept cu Borilă Căliman, au extins şi consolidat Imperiul Româno-Bulgar, extinzându-şi dominaţia şi asupra unei bune părţi din Oltenia de astăzi, dar şi asupra întregii Dobroge. Statul Asăneştilor exercită o puternică influenţă şi mai spre nord, până la munţii Carpaţi.

În 1238, Imperiul Româno-Bulgar dispunea de ieşire la trei mări: Neagră, Egee, şi Adriatică.

Cel mai longeviv şi mai glorios dintre împăraţii Asăneşti, Ioan Asan al II-lea, ocupă tronul în urma unei revolte, după revenirea sa în ţară în urma unui lung exil. În scurtul război civil, fostul împărat, vărul său drept Borilă Căliman, este ucis.

În 1241, pe fondul invaziei tătăro-mongole în Estul Europei, steaua Imperiului Româno-Bulgar începe să apună. Ioan Asan al II-lea este unicul împărat din dinastia Asăneştilor care moare, pe tron, din cauze naturale. După moartea sa, ţara devine tributară Hoardei de Aur, iar slăbirea autorităţii centrale (Căliman Asan I, fiul împăratului, era minor) favorizează conflictele dintre facţiunile boiereşti. O conjuraţie a boierilor îl omoară pe împăratul Căliman I, în 1246. Zece ani mai târziu, fratele său, împăratul Mihail Asan I îi împărtăşeşte soarta. El este omorât la o partidă de vânătoare de către vărul său drept Căliman, fiul fratelui mai mic al lui Ioan Asan al II-lea, Alexandru. Acesta uzurpă tronul şi se proclamă împărat cu numele Căliman Asan al II-lea. Ca să capete legitimitate, Căliman al II-lea o ia forţat de soţie pe văduva vărului său Mihail I, însă tatăl acesteia, Rostislav Mihailovici, un prinţ rus din dinastia Rurikizilor, avansează dinspre Belgrad cu trupele sale, iar uzurpatorul fuge din Târnova. Rostislav îşi recuperează fiica şi se întoarce la Belgrad, clamând şi titlul de „împărat” în urma victoriei sale asupra lui Căliman al II-lea. Între timp, tronul de la Târnova este ocupat de un cumnat al defunctului împărat Mihail I Asan, Mitso, după toate probabilităţile etnic bulgar. Acesta ajunge împărat în virtutea căsătoriei sale cu Maria, fiica lui Ioan Asan al II-lea.

Dacă în cazul lui Mitso se mai poate vorbi despre o oarecare legătură, fie şi indirectă, cu dinastia Asăneştilor, următorul împărat nu mai are nimic comun cu etnia fondatoare a statului, românii. În 1257, o nouă revoltă a boierilor îl proclamă împărat pe Konstantin Tih, un descendent al regelul sârb Njemanja.

Dinastia Asăneştilor mai are o scurtă revenire pe tronul statului pe care ea însăşi îl fondase în anul 1279, când fiul lui Mitso şi al Mariei, Ioan Asan al III-lea, ocupă tronul la intervenţia împăratului bizantin Mihail al VIII-lea. Scurta domnie a lui Ioan Asan al III-lea se încheie în 1280.

El este urmat la tron doar de monarhi neromâni.

Dispariţia treptată a elementului românesc din conducerea de vârf a statului româno-bulgar conduce la fragmentarea acestuia, la slăbirea puterii lui militare, şi, în cele din urmă, la dispariţia sa de pe harta lumii în anul 1393, sub loviturile Semilunei otomane, căreia la nord de Dunăre un nou stat românesc, Ţara Românească a lui Mircea I Basarab (Cel Bătrân) îi făcea faţă cu succes.

Dinastia Asăneştilor, de origine română, a avut o istorie glorioasă, dar marcată de trădări. În timp de un secol, ea a dat imperiului româno-bulgar de la sud de Dunăre 10 împăraţi, care au transformat statul sud-dunărean într-o putere regională şi europeană temută şi respectată în acelaşi timp.

Cei mai vechi strămoşi ai noştri încă ne călăuzesc paşii, dar şi din greşelile lor avem de învăţat.

Cea mai bună învăţătură ar fi, în opinia mea,

să nu ne trădăm pe noi înşine. 

Pentru că a te trăda pe tine însuţi este mai grav decât a trăda pe altcineva, iar a trăda pe oricine este un păcat împotriva onoarei, a demnităţii şi a omeniei.

În încheiere, vă invit să ascultăm un cântec (imn) al descendenţilor fraţilor Ioan şi Petru din familia românească sud-dunăreană a Asăneştilor:

Parinteasca dimandari 

Ni spergiură cu foc mare

Fraţi di mumă şi di-un tată

Noi, armâni di eta toată!

Di sum plocile di morminti

Strigă-a noştri buni părinţi

-Blăstem mare s-aibă-n casă

Cari di limba lui se-alasă!

Care ş-lasă limba lui

S-luardă pira focului

Şi s-dirină vhiu pri loc,

Şi să-şi frigă limba-n foc!

Cari fudze de-a lui mumă

Şi de părinteasca-i numă

Fugă-i doara Domnului

Şi dulţeamea somnului.

Astăzi, 16 februarie, preşedintele celui de-al doilea stat românesc, domnul Nicolae Timofti, a făcut următoarea declaraţie în faţa presei de la Chişinău:

„Vreau să încep expunerea de idei cu care am venit în faţa Dumneavoastră printr-o declaraţie, adresată tuturor cetăţenilor, cu privire la situaţia politică din ţară.

Lupta politică pe care am urmărit-o în ultimele zile, care are loc în special în interiorul coaliţiei de guvernămînt, este una care nu trebuie să ne determine să facem scenarii pesimiste cu privire la viitorul ţării noastre.

Confruntarea politică este un proces firesc pentru orice stat democratic. În calitate de preşedinte, voi avea grijă ca această confruntare să se poarte în cadru legal, în spaţiul constituţional.

De asemenea, este important ca instituţiile statului, şi în primul rînd cele chemate să menţină ordinea constituţională, să nu fie antrenate în luptele politice. Orice alt mod de funcţionare a acestor instituţii şi a conducătorilor lor va fi sancţionat.

Am această obligaţie (şi o avem cu toţii) de a ne prezenta în faţa lumii ca o ţară civilizată, capabilă să-şi gestioneze crizele în spirit democratic. Nu mai sîntem un stat izolat, avem ca parteneri ţări democratice de primă mărime şi, în primul rînd, Uniunea de state europene în care dorim să ne integrăm.

Avem, aşadar, o mare responsabilitate, faţă de partenerii noştri externi şi faţă de cetăţenii noştri, de a asigura în ţară un climat de siguranţă şi încredere. Am vorbit în ultimele zile cu mai mulţi politicieni europeni care mi-au transmis că aceasta este prima lor aşteptare din partea Republicii Moldova – de a rămîne o ţară stabilă, cu reflexe democratice.

Eu aştept acest lucru în primul rînd de la principalele partide din Republica Moldova, care au reprezentare parlamentară.

Am avut discuţii separate cu liderii Alianţei, pe care i-am îndemnat să găsească o soluţie pentru ca ţara să aibă în continuare o guvernare funcţională. Avem nevoie de aceasta pentru a putea pune în aplicare reformele pe care le-am început. Cu toţii trebuie să recunoaştem importanţa momentului istoric pe care îl parcurgem şi să ne ridicăm la nivelul aşteptărilor poporului nostru.

Am primit asigurări că în timpul apropiat cele 3 componente ale Coaliţiei de guvernare vor reveni la masa de negocieri pentru a identifica soluţii pentru situaţia creată. Am încredere că, dincolo de viziunile lor divergente, vor şti să găsească un consens care să fie în interesul ţării. Iar interesul ţării este integrarea în Uniunea Europeană.

Am mai declarat că eu am acceptat să fiu şef al statului călăuzit de această idee, pentru care, repet, nu cred că există alternativă. Calea reformelor pe care s-a angajat Republica Moldova nu este uşoară. Exerciţiul democratic se învaţă în timp, iar încercările sînt inevitabile. Noi putem trece peste aceste încercări.”

Preşedintele Timofti se comportă ca un adevărat şef de stat al unei republici parlamentare. Pentru prima dată de când teritoriul dintre Prut şi Nistru există ca entitate mai mult sau mai puţin autoguvernată, adică din 1812, un şef de stat se comportă, la Chişinău, aşa cum trebuie să se comporte. Nici mai mult, dar nici mai puţin decât în limitele  constituţiei din 29 iulie 1994.

Cu menţiunea, foarte importantă în acest context, că acea constituţie nu a fost adoptată, la data de 29 iulie 1994, de corpul cetăţenesc al Republicii Moldova, prin plebiscit (referendum), ci doar de majoritatea calificată de două treimi din cei 104 deputaţi ai corpului legislativ unicameral moldovean ales la 27 februarie 1994.

Ceea ce înseamnă că, strict din punctul de vedere al definiţiei legitimităţii unei legi supreme într-un stat democratic, legitimitatea constituţiei Republicii Moldova este contestabilă.

O mult mai pregnantă legitimitate, iarăşi, din strictul punct de vedere al definiţiei legitimităţii, o deţine Marea Adunare Naţională din 27 august 1991, când peste 600.000 de cetăţeni au susţinut prin votul lor exprimat în maniera democraţiei directe, decizia parlamentului (soviet suprem) ales la 25 februarie 1990, de a proclama independenţa statului.

Din păcate, cei care au adoptat, fără a consulta poporul, constituţia din 1994, agrarienii şi socialiştii (neo-comuniştii sovietofili), nu au dat o definiţie juridică Marii Adunări Naţionale ca instrument de exercitare al democraţiei directe care A CREAT STATUL REPUBLICA MOLDOVA prin convocare repetată în zilele de 27 august 1989, 16 decembrie 1990, şi, într-un final, 27 august 1991.

De aceea, fundamentul statului moldovean este astăzi erodat precum cala unei nave naufragiate. Este regretabil că părinţii-fondatori ai perioadei de independenţă formală a republicii nu au avut grijă, la vremea lor, de aceste aspecte.

Situaţia ar fi fost mult mai clară azi, iar crizele acestui stat aflat într-o perpetuă criză a crizelor şi o atotcuprinzătoare criză de crize ar fi fost mult mai uşor de soluţionat.

Costul greşelilor din 1990-1994 le plăteşte astăzi generaţia cetăţenilor născuţi după 1970.

Din care fac şi eu parte.

Şi e păcat.

Aceste rânduri sunt scrise de un moldovean.

Mă consider moldovean, sunt născut în jumătatea de est a Moldovei. Cea pe care Imperiul Rus a anexat-o în 1812, scoţând-o, astfel, din circuitul social al celor două ţări româneşti, Moldova şi Muntenia (Valahia, Ungrovlahia, sau Ţara Românească, după cum se numeau pe ei înşişi în cronicile medievale muntenii).

Eu m-am născut în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, în partea de nord a uneia din cele 14 colonii ale acestei Uniuni, care erau numite în epocă “republici naţionale”. Colonia s-a numit Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. A avut o viaţă destul de lungă, aproape cât întreg URSS-ul, această colonie. De pe 12 octombrie 1924, tocmai până prin 1991. E drept că înainte de 2 august 1940, între “Republica” şi “Sovietică” mai exista un cuvânt, “Autonomă”, şi capitala nu se numea Bălţi, ci Balta. Asta până în 1929. După 1929 capitala mea nu s-a numit Chişinău, ci Tiraspol. Sau Tirişpolea, după cum i se mai spunea. Abia de la 2 august 1940, după ce ţara în care m-am născut, URSS, obţine prin ameninţare, şantaj şi constrângere, de la o ţară vecină, duşmănoasă, pe nume România, teritoriul jumătăţii de est a Moldovei (numită şi Basarabia), capitală a RSSM ajunge să fie frumosul nostru oraş din albe flori de piatră, Chişinău. Dar “Uniunea” nu se limitează la atât. Ea mai hăpăie, nesătula de ea, încă două judeţe şi ceva din nordul extrem al ţării duşmănoase România, respectiv jumătatea nordică a provinciei Bucovina. Fostă austriacă, aceasta nu avusese vreodată nici în clin nici în mânecă cu Ucraina, sovietică ori nesovietică, darămite cu URSS. Numai că aşa a vrut URSS. Şi pentru că ea aşa a vrut, aşa s-a făcut.

Când aveam eu doi ani şi opt luni şi deja rosteam primele cuvinte în româna noastră est-moldavo-nordică, adică într-un foarte puternic grai moldovenesc şi accent aşijderea, s-a întâmplat o chestie ciudată. Ţara mea, URSS, dintr-o dată n-a mai fost ţara mea. Din august 1991, am căpătat o ţară nouă. Ea se numeşte Republica Moldova. Da, da, corect! Ea este vechea Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, minus vreo patru mii de kilometri pătraţi la est, peste Nistru. Fosta capitală a ei, Tiraspol, nu mai e la noi de prin 1992. Dar despre asta cu altă ocazie.

Peste câteva luni, cu foarte puţin timp înainte să împlinesc trei ani, ţara mea URSS (în perioada asta iese că aş fi avut, parcă, două ţări) şi-a dat obştescul sfârşit. Omul ăla deştept cu pată roşie pe frunte s-a dus la plimbare. În locul lui a venit omul ăla democrat, dar amator de licori bahice. Ăla care se căţărase pe tanc. Şi care avea să dea cu tunurile în casa albă peste mai puţin de doi ani.

Din decembrie 1991, parcă mi-a rămas o singură ţară. Republica Moldova. Scot din buzunar paşaportul albastru cu stema: bourul nostru moldovenesc încadrat de acvila noastră românească. Îl pun la piept şi-mi imaginez că sunt Maiakovski. Şi-mi vine să urlu oricui m-ar întreba: “Priveşte-mă! Admiră-mă! SUNT CETĂŢEAN AL REPUBLICII MOLDOVA!”

Aiurea-n tramvai. N-am mai folosit paşaportul acela moldovenesc de mult timp. Stă şi se prăfuieşte. Aşteaptă să fie exponat în muzeul familial, adică să nu mai fie utilizabil “în vecii vecilor Amin”.

Republico, eu parcă ţi-am mai scris o “odă” de asta cândva. Atuncea când ai împlinit 20 de ani, ţii minte? Pe 27 august 2011. Nu ştiu de ce, dar întotdeauna pe 27 august mă apucă o nostalgie soră cu mioritismul. Îmi doresc să pot să fac ceva pentru tine, dar respingerea ta surdă şi mută mă disuadează de fiecare dată. Dar tu nu ştii ce înseamnă “a disuada”, nu, republico? Că tu vorbeşti ruseşte mai bine decât româneşte, aşa-i, republico? Ap’ iaca să ţii minte că “a disuada” e antonimul verbului “a persuada”. Adică a convinge.

Gluma s-a terminat.

Da, e “interesant” să ne arătăm lumii cu “specificul” nostru moldovenesc.

Specific moldovenesc există şi la vest de Prut, în România moldovenească, adică între Prut, Carpaţii Orientali şi Milcov. Acesta nu este un motiv pentru a continua un chin, un coşmar pentru trei milioane şi ceva de oameni.

Indiferent dacă fac parte din comunitatea majoritară etnoculturală românească, sau din comunitatea minoritară etnoculturală slavă (găgăuzii vor trebui să se decidă odată şi o dată cine sunt ei: slavi sau turanici (oguzi) ), oamenii aceştia merită să dobândească acces la mai multe oportunităţi. La mai multe capabilităţi. La o viaţă mai bună.

Această viaţă mai bună poartă astăzi un nume concret pentru moldovenii dintre Prut şi Nistru: ROMÂNIA.

Republica Moldova este un proiect al cărui implementare a eşuat. Este un caz foarte asemănător cu Uniunea Sovietică, şi ea, un proiect al cărui implementare eşuase. Republica Moldova este un experiment social colectiv care durează de peste două decenii.

Eu unul m-am săturat să “experimentez”.

Frate sau soră din Moldova de est, dacă şi tu te-ai săturat să “experimentezi” şi gândeşti ca mine, fă ceva pentru ca numărul de o treime dintre moldoveni care-şi doresc reunirea să crească, măcar de două ori. x2. Asta înseamnă să convingă fiecare dintre noi măcar câte încă un om. Şi vom putea finaliza acest experiment pe cale paşnică, democratică, europeană, printr-un plebiscit (referendum).

Proiectul “Republica Moldova” a eşuat – avem nevoie de reunirea cu România.

P.S. Aseară am făcut o plimbare cu bicicleta prin capitala României, prin Bucureşti. Am luat-o pe strada Apusului, am cotit-o pe blvd. Iuliu Maniu, apoi am ajuns, pe lângă Politehnică, în Grozăveşti, de unde am urcat pe pasajul Basarab şi am mers până după staţia de metrou Basarab. M-am încadrat apoi pe Şoseaua Nicolae Titulescu şi am ajuns în Piaţa Victoriei, de unde, pe str. Lascăr Catargiu, am luat-o spre Piaţa Romană. N-am ajuns, însă, acolo, deoarece am făcut stânga pe str. Povernei, apoi, pe străzile Vasile Alecsandri şi Grigore Alexandrescu am ajuns înapoi în Piaţa Victoriei, de unde am luat-o pe Calea Victoriei la vale. Am făcut stânga pe str. Ştirbei Vodă şi am avansat până la grădina Cişmigiu. Acolo, am descălecat şi am luat-o la picior prin Cişmigiul nocturn, până am ajuns la Blvd. Regina Elisabeta, de unde am mers tot înainte, prin Piaţa Mihail Kogălniceanu, pe Blvd. Mihail Kogălniceanu, pe lângă Facultatea de Drept, apoi, trecând de Piaţa Operei, am ajuns pe blvd. Eroii Sanitari, am trecut pe lângă Universitatea de Medicină “Carol Davila”, şi am ajuns să văd în faţă zidurile Palatului Cotroceni. Am făcut dreapta pe strada Gheorghe Marinescu, apoi stânga pe Şoseaua Cotroceni, şi am pedalat intens până am urcat Dealul Spirii, trecând pe lângă Grădina Botanică, pentru a  ajunge în Piaţa Leul. De aici, am ajuns iarăşi pe blvd. Iuliu Maniu, unul dintre cele mai lungi din Bucureşti. Am trecut în viteză pe lângă gurile de metrou Politehnica, Lujerului, Gorjului, apoi am făcut dreapta pe str. Apusului şi m-am îndreptat spre casă.

Concluzia plimbării nocturne cu bicicleta e că Bucureştiul chiar este un oraş frumos.

Mi-a plăcut mai ales cum se vede Ateneul Român de pe strada Ion Câmpineanu, intersecţie cu str. Luterană şi cu str. Ştirbei Vodă. Şi pasajul Basarab deasupra staţiei de metrou Basarab, acolo unde e staţia RATB.

Şi Bucureştiul mai e ceva, dragi moldoveni din est. Nu e numai un oraş frumos.

E capitala voastră.

A noastră.