În copilărie (asta înseamnă deja foarte demult) în casa din lunca Prutului, cu ferestrele spre satele românești, în care se aprindeau luminile numai de sărbători, îmi doream să trăiesc la o fereastră din care să se vadă toată noaptea mii de luminițe colorate; să se se audă forfotă de oameni fericiți și transport întârziat. Părinții să nu mă cheme la culcare. Nici eu să nu adorm singurică pe pervaz, ca un ghem amorf. Iată ferestrele, iată luminile, iată forfota. Iată insomnia. Să mă fi gândit atunci că odată împlinit visul, nici nu mi-aș fi amintit de el, dacă nu era blogul. Oare de ce nu visam atunci la bani? Plimbat la volanul unui Lexus prin Madridul de noapte? Schiat în Alpi? Oare de ce plăcerea de la visele împlinite e atât de scurtă?
***
2012.
Nici o notă nouă în CV. Nemaivorbind de planri realizate ori vise împlinite.
Am trăit un an GOL (nu la Campionatul European de Fotbal mă refer). M-am ținut ca frunza pe apă, căreia nu i-a ajuns o picătură să se cufunde. Dar m-am ținut și acum asta contează mai mut decât un car de realizări.
Bine că n-am pierdut oameni apropiați.
Bine că suntem într-o relatie decentă cu banca. (Că toate știrile despre dezalocări mă bagă în panică.) Rău că n-am avut, dar bine că nici n-am pierdut un post de lucru ca miile de spanioli care au sărbătorit Crăciunul cu pască și vin sub ușile băncilor.
Bine că ne mulțumim cu ceea ce avem și nu ne ieșim din minți că ne dorm ceea ce nu ne putem permite.
Bine că mergem mai rar la medic, pentru o simplă răceală, tusă sau otită.
Bine că mai credem în bine și mai ales în binele tuturor.
Să se împuște cei care strigă că Europa e la un pas de prăpastie, Strângeți catrafusele și rupeți-o din loc spre China! Eu simt că am ceva mai multă demnitate decât un șoarece de corabie. Am să aștept aici naufragiul, iar între timp am să învăț a înota mai bine.
Vreau o schimbare în bine și un an mai bun!