Urmăream azi lumea prin geam.
Lumea continuă să traverseze străzi, să cumpere flori, să prindă taxi, să urce pe escalator, să cumpere pâine, să alerge după autobuz, să sară în coardă, să râdă în hohote, să strige, să probeze noi haine, să-şi aplice pe buze ruj igienic, să cânte, să danseze…soarele răsare, soarele apune, norii se adună ca şi înainte. Indiferent dacă un om pleacă din lumea asta sau dacă cuiva i s-a întâmplat ceva super frumos sau rău – lumea continuă să existe şi să se comporte aşa de parcă nimic nu s-a schimbat. E cam revoltător. Şi nu ai ce face, fiecare îşi are sau va avea ale lui schimbări fericite sau tragice despre care prea puţini vor şti sau reacţiona cumva. Toţi merg mai departe şi aşteaptă până cumva, cândva, de unde nu se aşteaptă să fie loviţi şi ei de bâta realităţii, a timpului sau a celebrului „bad time, bad place”. Ca pe timpul unei dictaturi, da, exact. Toţi se tem de tiran şi tac, închid ochii. Aşa e mai simplu să ocoleşti primejdia, ea aşa nu te va vedea (speri!). Privim ca pe un film cele întâmplate cu cineva. Există personajele principale, există problema şi tu eşti telespectatorul care dacă vrei priveşti şi oftezi, şi mai dai drumul la o lacrimă de jale….sau închizi televizorul şi eviţi contactul cu problema ca să nu te stresezi. Sau nici nu ştiai că există aşa un film, aşa o problemă.
De ce mă zbat eu aici ca un peşte pe uscat scriind asta? Clar că nimic nu schimb la nivel global dar aşa măcar poate nu voi uita, ca în filmul Memento – voi reciti, îmi voi scoate ochelarii de cal şi mă voi gândi iar la viaţă.
Savurează momentul, atât cât el este, atât cât el durează.
