blablandia

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.

Moldovenii se tem de cuvântul ateism (ateist). Un ateist este ceva nu tare bine, deşi, clar nimeni nu-şi poate explica mai exact prin ce acest om e mai rău decât ceilalţi. Consider că acel care îşi recunoaşte însuşi lui că este ateist, este un om puternic. Puternic deoarece a luptat cu fricile sale şi a trecut peste toate întrebările fără răspuns de tipul: de ce exist eu şi noi toţi sau ce se întâmplă după moarte cu mine şi cei dragi mie?

Familia mea este una creştină, aşa cum se cuvine la moldoveni – ortodoxă. Aşa am fost şi eu 80% din viaţa mea de până acum. Mă ajuta credinţa să trec parcă mai uşor peste probleme cu singurul gând că Dumnezeu stă cu carneţelul şi notează fiecare păcat şi oamenii răi când vor ajunge eventual la judecata cea mare, vor înţelege cât rău au făcut. Şi, desigur, mă mai liniştea şi faptul că ei acolo, în iad, o să plătească o veşnicie pentru suferinţele aduse oamenilor nevinovaţi.

Într-o bună zi, probabil după vreo trei ani de întrebări, fără să-mi dau seama, am răspuns cuiva “sunt ateistă”. M-am deconectat de la discuţie şi mă gândeam la ce am spus. Da, sunt ateistă … parcă “simptomele” coincid.

Prima etapă

Căutam pe cineva să mă convingă că există totuşi dacă nu un cineva atunci un ceva măcar supranatural care ne veghează. Aşteptam argumente forte precum că există o energie, există un sens. Căutam pentru că era greu. Înţelegeam că voi muri şi se va stinge lumina. Atât. Şi mă vor ţine minte copiii, poate nepoţii şi în rest vreo doi strănepoţi vor şti poate cum m-am numit. Nu-i cinstit! Staţi oleacă! Doar asta vor ţine minte? Dar cum zâmbeam, cum glumeam, ce temperament şi caracter aveam, ce am făcut, ce abilităţi/calităţi sau neajunsuri aveam, ce muzică ascultam, ce gânduri aveam? Am existat, am poluat aerul şi am dispărut. Cum am apărut aşa şi am dispărut. Atunci mi-a venit ideea poate trebuie să devin un om important pentru ţară, istorie, să devin actriţă poate şi să mă filmez în vreun film de-al lui Tarantino sau să sau …

Trecerea la Etapa a doua

Discutam tot mai des cu ai mei despre trecut, despre bunica, străbunei, am fost în vizită la cel mai bătrân din neamul nostru, am aflat de la el despre stră-stră-bunei, despre prăsadul cel de circa 200 de ani în care a urcat mai tot neamul nostru … şi pere încă mai sunt, mai dă roade! Legendarul prăsad despre care nu ştiam. Răscolind trecutul probabil am vrut să mă conving că pe ei nu-i vom uita aşa cum pe mine probabil nu mă vor uita.

Trecerea la Etapa a treia

Nu mă mai gândesc la viaţa de apoi, oriunde ar fi ea sau la memoria scurtă a urmaşilor mei. Am un motto pe care singură mi l-am creat şi în care cred cu tot creierul meu (a, da, deci eu nici în suflet nu cred): Am o singură viaţă pe care vreau să mi-o trăiesc din plin. Iar pe mine, cea de peste 40 de ani, vreau s-o ajut să zică cu uşurinţă cam prin anul 2053 că “da, eu mi-am trăit viaţa!”. Dacă nu este nimic după moarte – ok! Doar eram gata pentru asta. Dacă este ceva dincolo – ok, foarte bine, noi experienţe, nu am pierdut nimic. Da, şi eu mă tem că dacă tu crezi că mai ai vieţi după asta (în formă de energie sau whatever) atunci nu-ţi vei trăi această viaţă ca pe unica.

Etapa de netrecut

Unica problemă a ateiştilor (sau poate doar a mea) este trecerea peste suferinţa legată de pierderea celor dragi. Tu ca tu … dar atunci când nu crezi într-un dincolo, într-un bun şi gingaş Dumnezeu şi vezi focul sau ţărîna în care pleacă EL … EA … coşmar.

E uşor să trăieşti atunci când crezi că te-ai născut cu un scop, că ai suflet, că eşti o parte importantă din univers, că este un cineva suprem care te vede şi are grijă de tine şi cei dragi, că lumina nu se stinge ci este acolo ceva chiar tare luminos de fapt. Creierul meu nu mai poate crede în ceva în care este foarte sigur, îi trebuie o minciună profesionistă ca să fie dus de „nas”. Şi eu vreau să fiu amăgită şi aştept cu mare nerăbdare şi interes noile etape ale credinţei mele.

Pe toţi cei pe care i-am întrebat în ce/cine cred toţi mi-au zis că nu cred în biserică şi dumnezeu dar cred într-un supranatural, o energie, un alt nivel la care noi încă nu am ajuns. Mai crede lumea în aceea că noi toţi nu în zadar existăm şi fiecare constituie o mică dar extrem de importantă piesă din univers. Dar, acest răspuns unanim desigur nu este unul reprezentativ pe ţară, e vorba doar de cercul meu de oameni.

DIN POD. Apropo, dar voi finalul filmului Life of Pi cum l-aţi înţeles?

Bine, nu-l mai citez pe Marx şi alţii, hai pe cineva mai din ai noştri: “The United Nations asked people from all over the world a series of questions. Iceland stuck out on one thing. When we were asked what do we believe, 90% said, ‘ourselves’. I think I’m in that group. If I get into trouble, there’s no God or Allah to sort me out. I have to do it myself” Björk, una din ateştii planetei.

Noroc, blogosferă!

Thailanda, Malaezia şi Singapore … pe scurt – peninsula Malay, a fost destinaţia mea acum recent. Dacă am făcut şi ceva filmare video ap’ o voi monta şi lipi cumva frumos. Deocamdată, un trailer:

Urmăream azi lumea prin geam.

Lumea continuă să traverseze străzi, să cumpere flori, să prindă taxi, să urce pe escalator, să cumpere pâine, să alerge după autobuz, să sară în coardă, să râdă în hohote, să strige, să probeze noi haine, să-şi aplice pe buze ruj igienic, să cânte, să danseze…soarele răsare, soarele apune, norii se adună ca şi înainte. Indiferent dacă un om pleacă din lumea asta sau dacă cuiva i s-a întâmplat ceva super frumos sau rău – lumea continuă să existe şi să se comporte aşa de parcă nimic nu s-a schimbat. E cam revoltător. Şi nu ai ce face, fiecare îşi are sau va avea ale lui schimbări fericite sau tragice despre care prea puţini vor şti sau reacţiona cumva. Toţi merg mai departe şi aşteaptă până cumva, cândva, de unde nu se aşteaptă să fie loviţi şi ei de bâta realităţii, a timpului sau a celebrului „bad time, bad place”. Ca pe timpul unei dictaturi, da, exact. Toţi se tem de tiran şi tac, închid ochii. Aşa e mai simplu să ocoleşti primejdia, ea aşa nu te va vedea (speri!). Privim ca pe un film cele întâmplate cu cineva. Există personajele principale, există problema şi tu eşti telespectatorul care dacă vrei priveşti şi oftezi, şi mai dai drumul la o lacrimă de jale….sau închizi televizorul şi eviţi contactul cu problema ca să nu te stresezi. Sau nici nu ştiai că există aşa un film, aşa o problemă.

De ce mă zbat eu aici ca un peşte pe uscat scriind asta? Clar că nimic nu schimb la nivel global dar aşa măcar poate nu voi uita, ca în filmul Memento  – voi reciti, îmi voi scoate ochelarii de cal şi mă voi gândi iar la viaţă.

Savurează momentul, atât cât el este, atât cât el durează.

Ne temem de frig, de ţările din nord, de zăpadă şi mult întuneric. Niciodată, însă, nu am crezut că voi iubi într-atât un oraş nordic indiferent de faptul că în fiecare iarnă lumina zilei se arată doar pentru 4-5 ore. Stockholm. Am fost. Am văzut. Am filmat.

Canalul meu de pe youtube a fost creat în 2008.

top şmop

Germania – locul 7, Italia – locul 3, deşi am multe spoturi interzise spre vizionare în aceste ţări din cauza coloanelor sonore şi a drepturilor de autor… acum tare îi mai iubesc pe ăia de la SME şi UMG. Abonaţi-vă la canalul meu! Eu SPAMuiesc rar dar interesant. M/am apucat de promovarea paginii mele pe youtube:P câte un pic pic pic http://www.youtube.com/Gemmbird

Fost-am la Istanbul iar. De data aceasta a fost o scurtă călătorie de 8 martie.

Se născuse Kathy. Atunci nu avea nicio amintire, niciun gând, nicio emoţie.

Avea 5 ani şi visa să ajungă mare, să aibă două mâini de ani! Vroia să crească mare, să fie luată în serios. Unul din semnele care-i părea ei că o va ajuta în a demonstra tuturor că-i matură era usturoiul. Avea în faţă un “căţel” de usturoi. El se uita lung la ea. Kathy credea că doar maturii au puterea de a mânca usturoi. L-a mâncat, un căţel de usturoi cu o jumătate de pâine pe de-asupra. Era matură! L-a mâncat de faţă cu toată lumea, îi trebuiau martori.

Avea 10 ani şi tot mai şedea la masă cu toţi copiii. Într-o zi a fost chemată la masa celor mari. Încă un semn.

Avea 15 ani şi se credea fată mare, cel puţin aşa arăta. Era matură. Avea tot dreptul căci avea deja trei mâini de ani! Răspundea înapoi părinţilor şi se ferea foarte iute de ciupicii aruncaţi în ea la nervi. Nu-i plăcea cum arăta, nu-i plăcea că-i dependentă. Vroia să crească şi mai mare.

Avea 25 de ani şi se puse pe gânduri. Auzise că corpul omului se dezvoltă până la 25 de ani, după care începe a îmbătrâni. Nu mai vroia să crească mare. Dorea să aibă un buton PAUZĂ ca să poată să se gândască în linişte şi fără grabă.

Are 30 de ani şi spune câţi ani are mai des celor mai în vârstă decât ea căci ăia îi zic ce frumoasă vârstă are ea. “La 30 de ani eu eram mai frumoasă ca oricând” zice o colegă de-a ei ce are peste 40 de ani. Se linişteşte.

robert doisneau

Va avea 40 de ani şi se va gândi la ce a reuşit în viaţă şi dacă are curajul şi voie să înceapă totul de la capăt, o viaţă nouă exact ca în filmul Moskva slezam ne verit unde se spune că la 40 de ani viaţa abia începe. Dar aşa cum ea se gândeşte vreo câţiva ani la schimbare şi numai după aceea o face, nu va schimba nimic.

Va avea 50 de ani şi se va gândi că viaţa nu se temină aici căci în filmul Death Becomes Her de Robert Zemeckis se spune că viaţa poate începe abia la 50 de ani. Se va gândi că mai are timp şi va începe o nouă viaţă.

Va avea 60 de ani şi se va uita în jur la cei tineri care irosesc timpul preţios, care visează să devină maturi, care lasă de azi pe … cinci ani planurile sau marile schimbări. Se va gândi că ar vrea să întoarcă timpul înapoi, se va gândi că dacă nu are cum să se trezească şi să înţeleagă că de fapt are 25 de ani atunci ar vrea măcar să viseze că se trezeşte şi-i tânără. Măcar în vis să acţioneze mai rapid, să preţuiască mai mult timpul, viaţa. Se uită des prin fotografiile vechi.

Sperăm că va avea 80 de ani. Usturoiul ustură ca în copilărie, nu prea va sta la masă cu ceilalţi, va ţine minte doar ea cum era atunci când era tânără, va înţelege că timpul nu-i al ei deja, se va simţi un martor al vieţilor celorlalţi.

Ar fi trebuit să aibă 90 de ani. Nu va mai avea nicio amintire, niciun gând, nicio emoţie. Termenul de valabilitate, totul are un termen de valabilitate.

“Există viaţă într-un alt univers sau sub vreo altă formă de viaţă eu nu ştiu dar ascultaţi-mă Kathy cea de 40 de ani, cea de 50 de ani sau cea 80. Eu sunt fericită acum aşa cum sunt şi nu aveţi de ce să regretaţi, trăiţi-vă viaţa aşa de cum ar fi unica, fără nicio altă şansă! Nu aveţi nimic de pierdut în cazul în care se adevereşte că anume aşa şi este deoarece viaţa va fi deja trăită la maximum.” a scris Kathy în noul ei notebook pe care şi-l cumpărase ieri din librăria de vizavi. Are 30 de ani.

Ni s-a spus că sunt 101 oameni care vor lucra zi şi noapte în jurul Casei de Staruri, vor monitoriza fiecare mişcare a participanţilor, vor filma, monta, redacta, scrie, striga, enerva, râde, spiona ş.a. Auzind cifra de 101 mi-a venit prima asociere – “101 dalmaţieni” şi ăsta avea să fie titlul articolului până nu am dat în DEX de sensul figurat al cuvântului. Nu mergea. Aşadar, am fost invitaţi ieri în Casa de Staruri. Eram vreo 16, cam atâţia câţi participanţi vor fi în proiect (simplă coincidenţă). Toţi – jurnalişti şi bloggeri atât din Republica Moldova cât şi de peste Prut.

Show-ul începe pe 17 martie cu primul concert, au mai rămas 3 zile. Imediat după concert cei 16 participanţi vor intra în casă. Totul este aproape gata, pe ici-colo se mai auzea din când în când aspiratorul. Practic fiecare din noi avea o cameră foto şi DA, eram parcă scăpaţi la libertate pe un teritoriu secret, ascuns de ani de zile şi noi aveam acces la el! Primii! Nici măcar noii fabricanţi nu au călcat pe aici, în prima Casă de Staruri internaţională.

Nu eram pentru prima dată în această casă, am avut ocazia s-o vizitez şi în primele două ediţii. Ca amplasare a odăilor, sălii de coregrafie sau bucătăria parcă mare lucru nu s-a schimbat. S-a schimbat design-ul şi participanţii vor fi alţii (bhh desigur). A apărut o cameră specială în care participanţii vor fi pregătiţi pentru show (machiaj, coafură ş.a.). În primele ediţii participanţii ieşeau prea des din casă la unul din saloanele de frumuseţe pentru a se pregăti pentru concerte, sesiuni foto ş.a. O casă drăguţă, caldă, primitoare şi mai livable decât propria-mi casă. Vorba aia “s poa’ de trăit!”. Ne-au întîlnit Cristian Jardan de la Prime şi Toader Păun de la TVR. Băieţii au grijă de tot ce înseamnă social media în cadrul acestui proiect şi, desigur, de pagina Fabrica de Staruri de pe Facebook. Apropo, acolo veţi găsi fotografii şi cele mai fresh noutăţi. În ediţia precedentă am fost una din responsabilii de această pagină, fotografii, concursuri. Am scăpat! Foarte mult timp ocupa menţinerea paginii cu info, concursuri cu invitaţii ş.a. Aşa că eu îi susţin moral pe băieţi, baftă! Încă un apropo, pe pagina Moldcell de pe Facebook (compania este sponsorul general al proiectului pe teritoriul R. Moldova) la fel se va plasa info, poze şi se vor organiza concursuri, ba chiar veţi putea şi să vă implicaţi în proiect inventând sarcini pe care vor trebui să le îndeplinească participanţii de exemplu.

Aşadar, ne-am adunat cu toţii şi a început turul casei pe care ni l-a făcut Petru Jelihovschi, directorul postului de televiziune Prime. Camerele participanţilor sunt făcute pe acelaşi principiu – camera fetelor şi cea a băieţilor. Fiecare cameră are câte două paturi amplasate mai sus decât restul, pe centru. Cum se va decide cine vor fi acei care vor dormi “mai sus” decât alţii – vom vedea. Acesta e unul din micile detalii care pot duce la ceartă, intrigă, lacrimi – ingrediente de valoare într-un reality show de lungă durată.

Producătorul, Radu Bălan, este persoana care răspunde de tot ce se întâmplă în casă, este acea persoană care pentru încălcări serioase din casă poate alunga pe oricine din proiect. Iată-l, atotputernicul producător.

Radu ne-a spus că-s 101 oameni care vor urmări zilnic activităţile din casă ale participanţilor, că sunt în jur la 50 de camere video. În afară de camerele de pe pereţi vor mai fi şi cameramani care au un “tunel săpat” în jurul casei şi-i vor filma pe participanţi prin oglinzi.

Colegii de peste Prut au rămas peste noapte în casă, au testat pe propria lor piele cum e să locuiască în Casa de Staruri. Ne-au propus şi nouă, şi avea să rămân dacă aveam cu mine o pijama măcar, ok şi ciupici şi periuţa de dinţi.

Ce am aflat noi NOU este că directoarea Academiei de Staruri va fi interpreta Tatiana Cerga şi nu Dianna Rotaru aşa cum se preconiza iniţial. Se ştie deja că în juriu vor intra Andrei Gheorghe, interpreta Natalia Gordienco şi Nicu Alifantis. După Andreea Raicu şi Dan Negru, în calitate de prezentator pe scena primei Fabricii Internaţionale va urca actorul Marius Vizante. Da, şi show-urile live Fabrica de Staruri vor fi transmise în România de TVR 1, iar în Republica Moldova de Prime TV, în fiece sâmbăta, de la ora 21.25.

Haos şmaos în fotografii, scuze. Cam greu le-am lipit aici pe post. Dacă aveţi careva întrebări, poftiţi. Voi fi un fel de două feluri care va avea acces la multe din ceea ce înseamnă proiectul Fabrica de Staruri.

Înainte de a veni poliţia noi dansam afară pe muzica trupei franceze Phoenix. Am căutat străduţele alea de după colţul cărora ar trebui să iasă o trăsură cu Hemingway. Nope.

Budha bar. 15 euro – cel mai ieftin pahar cu vin. Multă lume, un loc glamuros cu burduhoşi plini de bani şi în burtă şi în buzunare. Nu nu nu, nu merge. Adio bar legendar. Pornim pe jos spre un baruleţ tipic parizian de peste peretele Louvre-ului. Era un bar pentru localnici, sau, cel puţin doar din ăştia am întâlnit în seara aia. Proprietara de circa 35 de ani îşi adună des prietenii la mini party-uri. Începu afacerea cu o prietenă dar cu timpul a rămas singurică să aibă grijă de biznis. În curând îl va închide, nu are încotro. Azi, însă, şi-a adunat prietenii şi pune şampanie din partea casei, dăm sunetul mai tare, ieşim în stradă şi dansăm. Cunosc doar 4 persoane din cele 15 adunate şi asta nu contează. Dansăm ca în acest clip şi ascultăm piesa asta, o atmosferă plăcută de indiferenţă totală faţă de felul în care ţopăim caraghios. Dansăm. Vine poliţia şi ne face o avertizare. Vecina de sus s-a plâns că nişte nebuni îi dansează sub geam. În regiunea de centru poliţia vine în 10 minute iar în zonele periculoase din nordul Parisului nu se prea bagă să facă ordine. Avertizare primită. Dansăm deja înăuntru. Hei! Încercăm să prindem ultimul tren de metro pe ziua de azi. Iată ultima barieră, caut tichetul ca să trec. Nu merge niciunul (demagnetizare totală, ei tuţ telefonul cuiteareeu). Uite trenul. Ultimul! Sub barierăăăă iihaaa şi ţuşti în tren! Eram unicii în tot trenul, două staţii şi am ajuns la maşina parcată lângă Champs-Elysees, un loc pe care-l ştiam doar noi, gratuit…secret. Mari probleme cu parcările prin Paris. Înainte de a intra în maşină aud cum din unul din apartamentele capitalei se auzea o gaşcă râzând în hohote şi cântând, exact ca în intro-ul clipului original al trupei Vama veche „18 ani”. Al meu midnight la Paris, cel mai super din toate midnight-urile de până acum. La Chişinău rar dai peste un party pe gustul tău, sunt dar foarte puţine. Mai vreau. Jos glamurul!

Pădure, nimeni în jur şi ea urla. A urlat cam 10 minute deşi de vreun an îşi tot zicea că vrea să strige în gura mare fără a-i păsa de cei din jur. 10 minute i-au fost de ajuns. Vine vârsta de 30 de ani. E cea mai frumoasă vârstă zic cei de 40 de ani. Cei de 30 de ani zic că 25 de ani e cea mai frumoasă vârstă, cei de 25 că 18 ani. Cei de 80 de ani zic că toată viaţa este frumoasă, fiecare an, fiecare zi. AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Criză. Milestone. Un prag care îţi pune întrebări, multe întrebări. Ai făcut aia? Ai reuşit să faci asta? Cine eşti azi şi încotro mergi de acum încolo? Interogatoriu. În rest, trăim de la o vineri la alta. „De-ar veni mai repede ziua de vineri”, „în sfărşit e vineri!” şi aşa, de la o vineri la alta viaţa trece. Ne rugăm, deci, să treacă viaţa mai repede. Proşti. Inventăm religii şi credinţe care mai de care ca să ne uşureze traiul – hrană pentru creier, ca să tacă! Le inventăm în majoritatea cazurilor cu ideea că există viaţă după moarte. Omul care ştie că mai are o şansă într-o altă viaţă sau altă formă de existenţă -nu foloseşte toate posibilităţile din viaţa actuală, nu-şi trăieşte viaţa ca pe unica. Fricoşi. Suntem proşti şi fricoşi? Hai! Riscă! Nu? Dorothy lucra în calitate de femeie de serviciu la una din corporaţiile mondiale. Era unicul job pe care şi l-a găsit imediat după facultate în marele New York. Praful de pe pervazuri era responsabilitatea ei la 30 de ani ai săi. Azi, strigînd în pădurea de lângă casă, ea îşi descărca sufletul de praful depus de-a lungul anilor. Vroia o schimbare. Nu avea de pierdut nimic. Avea o singură viaţă şi se săturase s-o trăiască de la o vineri la alta. Azi ea aştepta să vină ziua de luni. Început.