Ea puse atent pe masa lingura de lemn. In cratita fierbea gaina trimisa de la tara de un om, numele caruia figura intr-o adeverinta de nastere.
Casa era pustie. In afara de mirosul de fiertura, nimic nu amintea ca in cei 56 de metri patrati locuieste cineva. Aerul era greu, imbibat cu naftalina si praf din aripile moliilor uscate. Dulapurile erau pline cu blanuri carpite din animale moarte. Cand bunica ei a gasit de cuviinta sa plece in lumea celor care nu cuvanta, in plina criza economica, parintii adusese aceste resturi de viata glorioasa de sotie de presedinte de colhoz, in oras, gandindu-se ca le vor putea vinde. Criza a trecut, dupa ea a trecut si cea de-a doua criza, blanurile, insa, asa si au ramas ticsite in dulapurile intinse de-a lungul peretului din antreul apartamentului.
De ceva timp – mai exact de cand a ramas singura intr-un spatiu care ii era ostil- ea s-a imprietenit cu aceste creaturi pufoase din dulapurile in care se acsundea candva in timpul jocului “de v-ati ascunselea”. Nu mai intelegea nici ea ce o apucase – nevoia de un animalut viu si receptiv, pe care nu si-l putea permite sau dorul de sanul moale si cald al bunicii. Celeilalte bunici. Celei care nu a fost sotie de presedinte de colhoz si de la care nu a mai ramas nimic.
Serile, cand se intorcea acasa si singuratatea era unica mancare din frigider, ea deschidea usile dulapurilor si se lasa, pe rand, peste blanurile moi. Mirosul de naftalina o asurzea, exact asa cum, atunci cand era mica si inchidea ochii, lipsa vederii ii lua simtul gustuluil. Intre cuierele pe care atarnau bucatele de rozatoare jupuiate, cusute pe captuseala din materiale sintetice, care aduceau a satin, ea gasea campul de floarea-soarelui pe marginea carui, intr-o amiaza de vara, era parcata Lada tatalui sau. Ea era blonda, tunsa baieteste, cu o rochie care lasa sa se intrezareasca dunga de jos a chiloteilor. Avea 4 ani. Floarea-soarelui era de doua ori mai inalta decat ea, fetita in sandale galbene. In acea zi a invatat doua cuvinte in bulgara, pe care niciodata nu si le putu aminti.
In alte seri, cand plicitiseala i-o lua pe dinainte si uita sa-si lase papucii la intrare, ea deschidea usa primului dulap si se aseza atent pe marginea lui. In spate simtea atingerea bunicai. In urechi auzea cum ea o tachineaza “Vezi cum duci borcanul cu smantana…Ia seama sa nu-l strici”. Bunica, cealalta, de la care nu ramasese decat ecoul in urechi si atingerea moale in crestet, luase cu ea totul, inclusiv campul cu floarea-soarelui si Lada de la marginea drumului.
Inchise ochii. Pleaca la mare. Orasul ramane in urma. Varfurile degetelor sint deja sarate. Simte cum baietelul, cu parul drept si aspru ca peria, o pisca pe ascuns. E fratele sau. Cu el impartea intotdeauna bancheta din spate a Ladei. Si camera. Si ciocolata. Si bataile de dupa – amiaza. Si chiar unele visuri.
***
La usa suna cineva. Ea nu deschidea niciodata. Nu astepta pe nimeni. Cei care vor avea nevoie de ea, o vor gasi oricum.
Omul de dupa usa, obranznic, insistent, impertinent si vadit dobitoc, isi lipise degetul de sonerie. Si uitase sa-l si-l ia. Deschise.
Dupa usa statea tanti Clava, sau, cum ii ziceau vecinii, Clavdia Kirilovna. Unii mai traiau pe timpul blanurilor. Imbracata in cei mai buni pantaloni de casa, care de fapt erau pantaloni de la pijama, Clavdia Kirilovna se pornea la magazin. Sau la Lidia Ignatievna, fosta invatatoare de franceza.
- Buna seara, Lenuta. Ai venit de la lucru?
- Buna seara, tanti Clava…am venit, am venit…
Lenuta nu lucra de 3 luni deja. Aceasta informatie, insa, era inutila pentru vecinii care au o parere despre orice. Inclusiv despre colaiderul din Elvetia.
- Te cauta azi cineva…Cineva… – a repetat tanti Clava, cu surasul cela pe care si-l afiseaza femeile trecute de 60 cand vorbesc despre sex.
Lenuta nu intelegea. De fapt, nu – ea nu vroia sa inteleaga. In viata orice are o explicatie. Orice, in afara atingerii in crestet pe care i-o aplica saptamanal bunica ascunsa in dulap. Aceasta, insa este altceva. Din alta lume. Din alt dulap.
- Da…si?
- I-am spus sa treaca mai tarziu. I-am spus ca lucrezi pana la 6 si ajungi acasa dupa 7. Asta daca nu mergi la magazin…Dar, m-am gandit ca azi nu treci pe la magazin. E luni, cred ca ti-a ramas mincare de ieri.
- Da, bine, merci. Pa.
Lenuta inchise usa si luneca cu spinarea pe ea, pana simtise cu fundul parchetul umed. Ei aveau parchet in fata usii. Bunicul fusese presedinte de colhoz si deputat in Sovietul Suprem. Ei au avut candva de toate. Din toata splendoarea trecuta ramasese doar ea, blanurile si parchetul uzat. Singuri pe lume.
Ea inchise iar ochii. De cealalta parte, dupa irisi, erau toti ei. Cei dragi, cei scumpi. Toti cei care nu au incaput printre blanuri sau cei pentru care dulapurile erau prea mici. Aranjati in rand, ca niste soldatei ai sperantei, cu arma iubirii pe umarul stang, ei ii asteptau comanda. Ea tacea.
***
Omul care o cautase, dezertase demult. Luase cu el arma si hartile inimii ei, sarise gardul si disparuse in desertul arid al sufletului sau. Ea era in drum spre Guatemala. Vestea nu a surprins-o. Toti pleaca intr-o zi. Mai ales de la ea.
Tatal a fost primul barbat care a parasit-o. El a plecat intr-o noapte de primvara, cand ea inca nu stia cum e sa te trezesti dimineata si sa te simti inutila. Acum el ii trimitea cu obstinenta in fiecare luna, in prima zi a ciclului, cate o geanta cu nuci, carne si vin. Lenuta fierbea gaina si o scotea in fata blocului langa tomberon unde se adunau maidanezii cartierului. Vinul il scurgea in chiuveta din bucatarie. Nucile erau mancarea ciorilor. Ea nu mai avea puteri sa-l urasca. Dar nici sa-l ierte. Asa cum nu mai putea gasi forte sa-l lase pe soldatul disperarii ei sa-i intre iarasi in viata. In bocanci plini de noroi, cu capul ras si provizie in rucsac. Desi ar fi vrut atat de mult, incat ar fi iesit la balcon si l-ar fi strigat. Ar fi urlat ca un lup la luna, doar s-o auda. Dar nu…Nimeni niciodata nu se intoarce. Asa a invatat-o bunica.
Ea se ridicase. Aranjase frumos papucii intre usa si primul dulap. In casa trebuie sa fie curat. Bunicai i-a luat doua veri s-o invete. Intrase la bucatarie, stinse focul. Gaina era deja fiarta.
***
Cat e de bine s-o ai pe bunica alaturi. Vesnic.
Ce s-ar face ea fara campul de floarea – soarelui ce incape intr-un dulap? Cum ar trai fara fetita blonda in sandale galbene? Dar fara baietelul cu parul ca peria? Ce i-ar spune ostii sale, care ii asteapta comanda, ascunsi dupa irisi, daca ar sti ca a ramas singura? Singura pe lume.
Nota: de pe blogul meu alternativ bibelouri
Filed under: Bibelouri
