Ilinca a scris cateva zile la rand scrisoare Mosului. Ba nu se putea decide ce si-ar dori mai mult de la el, apoi nu se putea decide ce ar fi bine sa-i lase Mosul sub Pomul din Chisinau si ce sub Pomul din Cehia, unde isi petrece toate vacantele de Craciun. Apoi, si-a amintit ca a uitat de mama si bunica. Si nu se cade. A patra oara am pus-o eu sa transcrie scrisoare, deoarece arata mai mult a fituica de la o babutsa agramata, decat de la o domnisoara din clasa a doua cu 10 la evaluare la limba romana.
Ilinca se executa. Scria cu sarguinta, dar putin la vale, despre cum ea vrea role cu tot echipamentul, pisica (te rog, Mosule, de cea adevarata si, te mai rog, sa mi-o aduci la Chisinau), un set de enciclopedii (despre corpul uman, Mosule, si inca despre animale si planete), papusi-bebelusi, vazute in reclamele de la Minimax.
Eu, asa cum se cuvine si asa cum fac in fiecare an, am inghiti noduri-noduri. Spre sfarsitul scrisorii m-a intrebat ce vreau. I-am spus ca mi-as dori un set de creme (pe care le am deja). Ilinca a ramas putin buimaca. Cum? Doar un singur cadou? Da, draga mea, doar unul singur. Mama e fetita mare deja si nu cred ca Mosul ar putea sa-i aduca mai multe daruri. Desi, mama a fost cuminte anul imprejur. A lucrat. A venit seara acasa. A gatit terci dimineata. A avut grija ca tu sa ai vacante frumoase. A dormit cu tine nopti la rand, exilata pe o bucatica de pat, incolacita ca o pisica la picioarele tale. Ti-a strans hainele aruncate peste tot de la intrarea in casa pana in camera ta, trecand prin sufragerie. Ti-a certat pentru faptul ca ii raspunzi urat bunicai. Ti-a linistit atunci cand nu luai marile premii la concursurile de dans si plangeai cu lacrimi de crocodil. Ti-a dat peste gurita in momentul cand imi urcai in cap cu scara proptita tot de mine. Si te-a iubit. In fiecare zi. Printre oboseala, nervi, stres, lacrimi, durere, iubiri neimpartasite si, pur si simplu, indispozitii de femeie, care te-ar fi incuiat uneori in camera, doar sa taci si tu si s-o lasi pe mama sa planga in pace. Ca de, eu nici nu pot sa plang cum vreau, ca tu-mi aduci batiste si ma netezesti pe cap si-mi soptesti “Gata, mamica, gata…Nu plange…”
Si stii, ceea ce vreau eu, Mosul nu are. Eu as vrea sa te pot purta in brate. Asa cum o faceam pe timpuri. Asa cum puteam s-o fac acum 3 ani, chiar daca numai pentru 5 metri. Sa te ridic, tu sa-ti pui capul pe umarul meu, sa ma incolacesti cu piciorusele si eu sa te duc. Sa-mi lasi haina umeda de saliva care ti s-a prelins prin gurita deschisa. Sa-ti simt manutile pe ceafa, cum ma mai trag de par si eu sa chiui putin iritata de durerea asta. Sa te simt aproape asa cum te simteam atunci cand erai pana la genunchiul broastei.
Acum esti mare. Si degraba, posibil, vei afla ca Mosul asta exista numai din salariul mamei. Si ca, chiar daca el ar exista, eu in brate tot nu as putea sa te duc.
In rest, le am pe toate.
Filed under: Mix
