Am aşteptat să ningă şi ninsoarea a venit ca o logodire a sufletului nostru cu cerul, adică s-a transformat intr-un tot întreg şi s-a numit întregul universal şi infinit.
Am aşteptat să viscolească şi viscolirea apăru ca o îmbrăţişare a Muzicii cu Poezia, a desenului pe retina ochilor tăi şi ai mei etern incrustat de mîna Atoaterostului esenţial.
Am aşteptat să ningă Dumnezeire şi-atunci pe nămeţii ei orbitor de albi am caligrafiat cu inima tremurătoare pojarul sentimentului Suprem.
Ce-o fi fiind? ne-am întrebat pe rînd cu-nfrigurare.
Un fulger albastru îmbătat de divin sfîşii zarea din privirile multîntrebătoare ale tuturor, ca un supliment sărbătoresc al ninsorii.
Un supliment ca un colind de bunăvestire a celui care s-a născut întru nemoartea Lumii obositor de muritoare şi rănitor de păcătoasă… la nesfîrşit.
Un supliment ca un purgatoriu al templelor asediate de frumuseţi celeste, netrecătoare, care suntem noi, oamenii, şi-n care mai e loc pentru sălăşluirea netrecerii ce rodeşte-n orice suflet sub cer, dacă ştie să şi-l înnobileze perpetuu.
Un supliment ce pogoară vertiginos, ca o bolire incurabilă de cer peste izvoarele din fiecare.
Harul divin, Harul primordial, mi-am zis, nu e decît purificarea profunzimii spirituale, un antidot contra deşertului devastator de pretutindeni şi o simplă invitaţie la origini, adică la Reînceput.
… Şi se făcea că era o spulberare interminabilă peste sufletele tuturor. Şi o pasăre mare şi albă mă ocrotea sub aripile ei de cei dezbinaţi de Necuvînt.
De nedumnezeu, se-nţelege…
