Attenzione, con la lettura non si sa dove si va a finire.Îmi amintesc cum mama urca încet treptele de la primul la al doilea etaj după trei ani în care a lipsit de acasă. Venea exact din țara din care urmează să mă întorc și eu acasă în vacanță. Diferență mare, dar poate puțin importantă, pentru că oricum e vorba de o absență (am o ciudată impresie că mamei îi e mai greu acum decât mie). Pașii aceia înceți ce urcau spre noi și ochii care căutau să cuprindă totul dintr-o privire îmi dau fiori și acum. Ochii mamei erau plini de lacrimi, iar eu încercam să fiu tare, așa că n-am plâns. Cel puțin nu am lăsat să-mi fie percepută intenția. Aceeași teorie a lacrimilor pe care încerc să o aplic de fiecare dată când vrea să erupă vulcanul din mine. • Cele zece minute de acasă până la universitate, dar mai exact strada în sine, are în ea ceva foarte special. În timpul zilei steagul mare ce atârnă deasupra intrării într-o instituție e, fără dar și poate, italian. Seara, când mă întorc de la ore și e deja întuneric, nu mai e ca în timpul zilei. Prima dată când mi s-a întâmplat să ridic privirea, puteam să jur că e roșu, galben și albastru. Eram atât de plăcut surprinsă, încât m-am simțit deodată mai bine. Dimineața, însă, când am ieșit din bloc mi-am dat seama că e, de fapt, roșu, alb și verde. Eram sigură că nu aveam halucinații. Seara, când mă întorceam acasă, din nou aceeași imagine. Până la urma am descoperit vinovatul. Luminile străzii îl fac să-și piardă nuanța când se întunecă. Și totuși, cât de plăcut e! • Joi la italiană am învățat te iubesc-ul estonian. Ma armastan sind. Fata care stătea lângă mine, Tele, e din Estonia și face Erasmus. La istorie, Genieviève, mi-a scris în germană ich liebe dich. Face și ea Erasmus. E din Germania și are 28 de ani, dar arată mult mai bine decât chiar alte fete de 18 ani. Îmi place cum râde. De fiecare dată la orele de italiană ceva o face să zâmbească. E plină de lumină. La cursul de italiană pe care îl fac suntem majoritatea fete, cu excepția unui băiat, Valentine, din Franța. Un alt băiat din Australia nu mai frecventează, așa că profesoara, Carmen, uneori face haz de Valentine: “L’unico rappresentante del sesso opposto, ma non il più forte”. • Joi am fost la teatru. Pentru prima dată, teatrul Camploy, la câțiva pași de casă. Spre marea mea nefericire, la ora aia nimeni n-a acceptat să meargă, dar mai ales pentru că era vorba despre poezie. Din cele șase fete cu care stau în marele nostru apartament, pe covorașul căruia, la intrare, scrie “Welcome to the piggy house”, doar lui Ibi îi place literatura. În timp ce încercam să găsesc teatrul, am întrebat doi tineri dacă e în susul sau în josul străzii. Mi-au arătat cu brațul înainte, spunându-mi că abia învață italiană. Nu știau că de fapt și eu nu sunt italiană. A început aproape la nouă jumătate. Conferință-spectacol pe tema „Eros e Thanatos” cu participarea regizoarei Serena Sinigaglia. În scenă au urcat doi actori și regizoarea. Ei stăteau în stânga, ea stătea în dreapta. Regizoarea era într-un fel oarecare vocea autorului, iar actorii interpretau ideile și expunerea, ea participând totodată și în postură de actor. Ceea ce a renăscut în mine în timpul spectacolului e dorința mea de a juca pe scenă, dar fără îndoială, nu în comedii, ci în scene care cer emoție și poezie. Mama îmi zicea înainte a veni aici că dacă îmi place aș putea face Academia de Arte Frumoase din Verona, dar eu nu vreau să-mi fac din asta o profesie, ci o pasiune. Sau poate nu? Plăcut impresionată la unsprezece am ajuns acasă. Aveam o stare de împlinire netrăită încă aici. Am stat în seara aceea până după miezul nopții fără somn. • De două săptămâni am început să iau somnifere, să dorm fără să visez toate de pe fața pământului, dar creierul meu refuză să se subordineze preparatului. Continui să visez pentru câțiva oameni concomitent, și nu adormită complet, ci parțial conștientă. Paradoxul amuzant al acestei stări e că eu realizez faptul că visez, știu ce visez și că nu îmi place, dar creierul meu refuză să oprească acest șir de imaginații. Exact ca un copil încăpățânat. Așa am dormit într-o sâmbătă până la unsprezece, în timp ce eram trezită, adică plină de energie, deja de la opt. Nu-mi amintesc ce am visat, dar am refuzat să mă scol din pat, doar ca să văd finalul. Până la urmă, am renunțat la somnifere. Noaptea nu reușesc să adorm, iar ziua cât mai somnoroasă posibil. • 
Vineri, în timp ce mă grăbeam să reușesc la tren, a început a ninge cu fulgi mari și albi. Da, știu că e imposibil să aibă și altă culoare, deci ilogic să menționez această nuanță, dar ceea ce m-a marcat pe mine a fost albul în sine. Îmbrăcată și eu într-un maiou alb foarte subțire, am ieșit la balcon. Nu era frig. Era frumos. Am stat câteva minute să-i las să-mi cadă pe piele, apoi m-am îmbrăcat și m-am pornit spre stație. Afară ningea și eu eram fericită. Încercam să înțeleg de ce unii și-au desfăcut umbrela. Erau primii fulgi și erau refuzați într-un fel oarecare. Desire mi-a spus că ea urăște ninsoarea. Cum se poate oare? În timp ce mă îndepărtam de Verona, se întuneca tot mai mult, iar stâlpii de lumină pe care îi vedeam prin fereastra trenului desenau frumoasa imagine a începutului de iarnă oficială. În Brescia ningea încă mai frumos, dar începuseră ambuteiajele și încetinirea circulației, fapt explicat de frica italienilor față de zăpadă. Cred că dacă le-ar fi dat să circule pe străzile din Moldova în timpul iernii, italienii ar alege să stea în casă, nu doar să-și lese mașina în garaj. Mai târziu am ieșit în oraș să profităm de ninsoare. Emoția pozitivă a respins frigul și picioarele înghețate așa că am ajuns până la castel și am urcat cât de sus ne-a fost permis. Ultima intrare era închisă pe timp de noapte. Atmosfera de la castel îți dă senzația că te-ai afla într-un basm: deasupra orașului plin cu lumini de sărbătoare, copaci și brazi greu încărcați cu fulgi, tăcerea înfiorătoare a locului și golul. Cum niciodată nu reușim să luăm ultimul autobuz, nu am reușit nici de data asta, așa că am mers mai mult de patru kilometri prin oraș până am ajuns acasă. A durat o oră. A doua zi, sâmbătă, am fost la Nuovo Eden, un teatru-cinema unde s-a proiectat opera-balet „Orphèe/Euridice” de Pina Bausch. Deși opera a fost interpretată în limba germană, în momentele importante ale spectacolului, s-au scris subtitre în italiană. Momentul culminant, încercarea lui Orfeu de a o scoate din infern pe Euridice, îmi făcea să-mi pierd calmul atât eu, cât și Nicu. Modul în care Euridice îl forța pe Orfeu s-o privească și idei de felul că: poate nu mă mai iubești, poate m-ai trădat sau nu mai e atât de frumoasă, a fost foarte bine expus, dar esența în sine a ademenirii mi-a displăcut. Cum adică coboară Orfeu în Infern să-și întoarcă iubita, iar ea să-i pună la îndoială dragostea? Naiv după mine.Orphèe/Euridice AICI.
