Când Anatol pășea în neant de pe acoperișul Ministerului Agriculturii,
peste oraș se lăsa amurgul.
Știți ce înseamnă un amurg?
Un amurg ca o fustă?
Chindia, cu talia subțire și buza de jos semimușcată, tremurândă
îl aștepta îmbujorată pe Anatol.
”Vino, vino, uită-te în mine.
Obositule, sleitule de puteri,
în fumul de frunze jilave se doarme atât de bine,
în sânul meu rece de humă putredă și crivăț e cald și toropeală!”
Pe Ștefan cel Mare vuiau troleibuzele,
în ferestrele de la SIS se aprindeau becurile,
iar Albișoara reînvia pulsând,
cu fiecare ușă deschisă de microbus
din care năvăleau cu scurte negre și pungi albe de plastic stimații locatari.
Noiembrie!
Anatol păși, și gravitația îl smulse în jos flămândă.
A mai simțit asta cândva.
Odată în martie,
cearșafuri purpurii sau poate lumină prea puțină,
o fată atât de goală în fața lui, cu ochi mari și uimiți.
Era prima dată.
A fost odată o insulă tropicală, și ploaia caldă ca un ceai.
Ultima dată în rai.
