Viespea-dronă numără de sus. Polițistul numără de jos. Omul supărat numără de pe scenă. „Eu văd fixamu treizeci de protestatari”, zice Sandul uitîndu-se împrejur, la fața locului, 1 iulie 2018, PMAN.
Treizeci de mii de oameni* sunt mulți sau puțini? Dar trei mii, trei sute? Dar treizeci**? Dar dacă acești treizeci dedică protestului echivalentul unui al doilea schimb la lucru***? Sau dacă, să zicem, protestează în timp ce lucrează, iau prînzul****, dansează sub tehno vineri seara? Dacă nicio bere băută seara nu trece fără a vorbi despre protest? Mulți sau puțini?
Dacă acești treizeci***** se mai și organizează, răspund împreună la întrebări veșnice, privesc filme despre alți protestatari în alte timpuri, discută, iau decizii și fac chestii în fiecare seară, schimbă sute de mesaje pe parcursul zilei? Dacă inventează noi feluri de a acționa și a reacționa, a comunica, a fi împreună, a glumi? Dacă aceste glume, acțiuni, sfaturi devin aproape instituții și fac din totul un gheștalt? Mulți? Puțini?
Dacă învață unii de la alții? Dacă oamenii care pînă mai ieri nu știau unul de existența celuilalt ****** devin camarazi? Dacă oamenii care nu au protestat niciodată, au decis că acum e timpul?
Poți să-i filmezi de sus, să-i numeri ca pe oi și să zici că-s puțini. Dar nu ai zis nimic.
În competiția număratului la protest se pierde protestul – de ce nu au ieșit tinerii? eh, dacă am fi mai mulți…, avem ce avem. Dacă unica întrebare a democrației este câți suntem, protestul perfect ar fi Marea Numerotare Națională, în care la intrarea în piață îți iei numărul de ordine și mergi acasă.
Dimensiunile protestului sunt multe. Zece, o sută sau o mie de oameni, împrăștiați prin lume, care fac același lucru în aceeași zi – să poarte negru, bunăoară******* – poartă pe ei și în ei mai multă solidaritate decât e capabil să spurce veninul dronelor-viespi și șoumanilor-trântori ai Publikăi care zic, cu accent bucureștean, că „dă… o mână de susținători de la PAS/DA”.
Noi nu vom fi numărați. Să-și numere ei primarii, deputații transfugi și anii de pușcărie. Noi suntem cine suntem și câți suntem.
Protestul permanent nu are dimensiune. Are dimensiuni.
Dimensiunile protestului pe axele X și Y. Științific vorbind, asta e situația. Sursa: Paint.
Și ele se extind. Cu câțiva metri pătrați, lăsați triști de Finpar și neamul lor, curățați și ocupați într-o sâmbătă. Cu câțiva oameni care (nu) au trecut pe alături și ne-au salutat. Cu acel polițist care, după ce a întrebat „ce faceți voi aici?”, de la niște oameni care purșisimplu mîncau în fața preșidenției********, s-a descruntat și ne-a zis că ni se alătură data viitoare.
Dimensiunile cresc prin noi și în noi (ca aripile înlăuntru omului lui Stănescu).
Asta înseamnă #ProtestPermanent – să ignori numerele și să vezi prin dimensiuni – ca Neo în Matrița, ca lupul de stepă în „Lupul de stepă”.
Poate nu suntem mai mulți, dar suntem mai mult.
* „Sirieni?” – se aude dintr-un halat. „Nu – protestatari, dar da, printre ei și sirieni, homosexuali și alții.
** Număr arbitrar, xlovu.
*** O exagerare nevinovată. Deși…
**** …pașnic, apropo.
***** vezi „**”
****** Există și așa ceva în capitala republicii iestea.
******* E vara neagră, totuși.
******** …pașnic, reiterez.
