“Moldoveneasca” seamănă cu româna? E aproape una din cele mai frecvente întrebări pe care mi-o pun toți cei care mă cunosc aici… și nu știu ei câtă plăcere îmi face să le zic Nu (!), moldoveneasca nu există, ci e doar limba română. Și-atunci aud: „A, deci în România și Moldova se vorbește aceeași limbă?”. Exact! ( E un cuvânt pe care ei îl folosesc foarte des în vorbire: "esatto!").
Altă întrebare la fel de haioasă e dacă româna seamănă cu rusa? Și iar Nu! Cum se face atunci? Începem atunci istoria concisă a Moldovei înainte de ’91 și se clarifică. 
Dimineață, în timp ce mergeam la ore, ploua și nu știu ce anume o făcea atât de specială, dar aveam o ciudată impresie că e aceeași ploaie de acasă. A durat puțin. Nu ploaia, senzația. 
Azi am făcut ultima oră de fonologie engleză cu profesorul meu preferat. Zice să nu ne preocupăm, pentru că nu e atât de greu cum pare și vor reuși să trecem examenul. Cred că o să-mi fie dor să-l aud zicând /gio/ în loc de “buon giorno”, și /vbe/ în loc de „va bene”. 
A început să-mi placă istoria. Nu că nu mi-ar fi plăcut și mai înainte, dar acum e altfel. Nu știu dacă am învățat vreodată atâta istorie cât am învățat luna asta. Profesorul de istorie face două teste, unul la jumătatea cursului și altul la fine. Dacă treci prima probă ești admis la a doua, și dacă merge la fel de bine și a doua, ești eliberat de la examen din sesiunea propriu-zisă. Deși la început mi s-a părut că nu are o atitudine prea bună față de străini, mi-am dat seama apoi că m-am înșelat. Ieri dimineața eram șapte fete în fața biroului său. Celor care nu se descurcă încă foarte bine la scris, adică străinilor, le-a permis să de-a testul oral. Am intrat a treia. Speram să iau cel puțin punctajul minim pentru a putea fi admisă la următoarea probă, adică 18 puncte din 30. Fetele dinaintea mea luaseră 23 și 18. 
Când am intrat m-a întrebat de unde vin, apoi a început. Mi-a spus să-i vorbesc despre prima fază a fascismului italian, diferențele dintre modul în care a ajuns la putere Hitler, Mussolini și încă multe altele. Mi-a spus că mă descurc foarte bine cu italiana, apoi a urmat: „27 va bene?”. Am ieșit din birou sărind în sus de bucurie. Cam așa se manifestă fericirea mea. 
Ieri seara în bucătăria noastră s-au adunat cam 20 de colegi ai uneia din fetele cu care stau. Petrecere iar. Doi dintre ei erau francezi veniți prin Erasmus. Cu băiatul, Valentine, fac același curs de italiană, C1, deci de data asta eram trei străini, ceea ce era în defavoarea noastră pentru că jucând Kings, am fi avut nevoie de un vocabular mult mai larg pentru rime sau categorii de cuvinte. 
Primele săptămâni în care eram aici continuam să mănânc așa cum o făceam acasă, adică într-un fel mai consistent decât o fac italienii. Acum însă mi-am schimbat meniul. Salată, legume și fructe zilnic, la orice masă, iar pâine mai rar. Poate trăiesc și eu așa mai mult, adică ca ei. De fapt, mie întotdeauna mi-a fost și îmi este frică să fiu bătrână. Am scris mai înainte o poezie în care ziceam că mi-ar plăcea să mor tânără, frumoasă, fără riduri și păr alb. Dacă mă gândesc bine, cred că totuși că mi-e frică și de asta. Nu știu ce vreau, dar cine știe, poate o fi frumos să stai în jurul tău cu vreo șase nepoți pe care să-i alinți. 
Apropo de bătrânețe. Sâmbătă am fost “la dansuri” cu un domn de 70 de ani și soția lui de 80. Nu au copii și nici măcar nu lucrează. Arată destul de bine. Bărbatul plin de energie, exact ca un adolescent de 16 ani, iar doamna, adică bătrânica, un pic mai slăbită. Zic ei că merg de câteva ori pe săptămână la dansuri. “Sunt și tineri.” Când am intrat în încăperea în care urma să petrecem trei ore și am văzut doar oameni trecuți de 50, domnul vorbăreț face: “Uitasem că nu mai sunt tânăr.” O scuză “frumoasă”. Nicu zicea că stăm câteva minute apoi plecăm. Am stat mai întâi vreo oră să-i privim. Muzică extraordinară, mișcări plăcute și oameni fericiți. Am fost plăcut surprinsă să descopăr că undeva, își pot petrece timpul într-un mod foarte frumos. După ce m-a luat să-mi arate cîțiva pași de dans pentru vals, Lucio, așa-i zice bătrânelului, m-a lăsat cu alt domn mult mai tânăr decât el, care știa să-mi explice mult mai bine și să conducă mult mai frumos. Neștiind cum îl cheamă, îi zic eu “domnul în cămașă neagră”. După ce m-a lăsat lângă Nicu, a dansat cu câteva doamne și a revenit la mine, zâmbindu-mi larg de fiecare dată. Deși era deja 11, cam târziu pentru vârsta lor, moșul avea energie și a insistat să stăm până la ultimul dans, așa că abia la miezul nopții, ca Cenușăreasa, ne-am întors acasă.