Draga mea,Știi, cred că știi… zilele astăzi sunt atât de scrute… și cu fiecare zi sunt tot mai scurte… soarele răsare alene, alene nu mai ajunge la zenitul cerului și cade după orizont. Iar noi trecem prin zile fără să le conștientizăm, nopțile nici nu le observăm… ajungem să ne mirăm că s-a mai terminat o săptămână, sau o lună, sau deja un anotimp al vieții…Astăzi zilele sunt mai recit decât le țin eu minte… tu mai ții minte, când ne trezeam dimineața, încă neștiind unul de celălalt și soarele ne dezmierda ochișorii cu lumina sa. Era cald atunci, și zilele erau lungi de ne păreau interminabile… seara, ca și acum de altfel, ajungeam să cadem obosiți în pătuc și să adormim cu zâmbetul pe buze, zâmbet din care a rămas doar o vagă amintire.
Ții minte, pe când suflețelele ne erau limpezi ca roua dimineții, zilele erau mai luminoase, soarele mai cald și nu știam de umbrele vieții, și nu credeam că vom crește veodată să ne vindem libertatea pentru o iluzie a societății… e trist că pierdem naivitatea care ne deschidea cândva toate ușile înainte de a bate chiar…
E trist să știm zilele atât de scurte, atât de reci și risipite pe neobservate… călătoriile seamănă acum mai mult cu alergări prin tunele nesfârșit de lungi în speranța că vom ajunge la lumină… sau cu inotări prin frumoasa mare de lumina, fără insule să te odihnești, iar de obosești… cazi… sa nu mai revii..
Mi-e dor de soarele cald, de ploaia cu soare, omatul până la coapse mare și iarba fragedă și deasă…
