Draga mea,Cred că ai observat cât de multă valoare și emoție pot oamenii îngloba în oiecte unul mai mic decât altul și cât de mult pot, iar uneori doresc chiar ignora pe oamenii mult prea importanți. Așa se face că din ziua din care nu mai trăiesc în bună prietenie și înțelegere, oamenii s-au depărtat cum au putut unul de altul, și în loc să planteze flori în loc de grduri și să mergă în ospeție în loc să stea în casă-n dușmănie, oamenii s-au ascuns după uși, una mai mare și mai tare decât alta..
Așa au apărut cheile, care permiteau posesorului de a intra nestingherit în casa sa sau în cea streină. Cheile au devenit imediat unul dintre cele mai păzite obiecte, de care nu ne mai despărțim și suntem terifiați dacă nu le simțim în buzunar. Cheia a devenit un simbol al prieteniei și încrederii. Dacă stai o clipă și te întrebi: câtor oameni le-ai încredința cheile casei tale? Unul… doi… nimănui?
Cred că cel mai des întâlnit răspuns e ”nimănui”, pentru că ținem prea mult la spațiul nostru personal, pentru că am fost învâțați că nu putem avea deplină încredere în nimeni și că nu există prieteni adevărat adevărați. Așa ne-am izolat moralicește și spiritualicește deși suntem aparent deschiși, atât timp doar cât nu ne privește direct în suflet sau în posesiuni. Fiecare are grija cea mai mare șă-și ia cel mai nou și strașnic de sigur lacăt, să și-l instaleze sau agațe pentru ca nimeni să nu poate vedea nici pentru o clipă eventualele slăbiciuni…
Privesc acum cheița asta, aproape imaginară, și… mă mir cât de mică s-a dovedit a fi, dar cât de mare e lumea de după ușă, și mă bucur nespus că e cheița ce deschide două lacăte, deschide două inimi, cheița care a permis celor două lumi atât de diverse și inedite să-și vadă asemănările și să învingă diferențele, completându-se reciproc. Sunt cuprins de o bucurie nespusă să ne știu posesorii cheii inimii noastre… pentru că nu poate exista dar mai valoros decât cheia inimii…
