Cred că de prea mult timp nu team văzut, cred că de prea mult timp uit să mă gândesc la tine, oare ce faci tu acolo, departe, fără mine? Oare mai ții minte clipele jocului scăldat de soarele tinereții? Poate ar fi trebuit să arunc viața ce nu-mi aparține măcar și să-ți întind mâna pe care știu că nu o vei accepta…
Ce se întâmplă când venind acasă te oprești în fața ușii ezitând să intri? Cum de se ajunge să hoinărești pe străzile inghețate pentru că nu mai suporți căldura așternutului? Cum se face că ti-e uscat butoiașul cu apă vie?
Vine o zi în care viața pare să nu mai fie, vine o zi începând cu care visele nu mai au valoare, pornirile nu mai au vigoare. Într-o zi, trezindu-ne dimineața nu vrem să ajungem nicăieri, nu ne mai grăbim nicăieri, nu mai vrem să rămânem acasă.
Într-o zi indiferența devine insuportabilă încât te lași cuprins de ea să nu mai simți focul emoților, durerea viselor sparte și tortura decepțiilor pe care încă nu le-ai trăit. E ziua în care trecutul inchide ochii pentru totdeauna iar viitorul uită să-i deschidă pentru tine…
Rămâi să stai atunci sub ploaia rece de toamnă, te deprinzi de banca falsei siguranțe care ți-a odihnit prea multele oboseli, și pornești pe drumul care nu are întoarcere și nici destinație, de pe care nu mai poți reveni în căldura trecutului ce poate nici n-a existat vreodată.
